Nemțenii, satul meu de baștină din lunca Prutului, era cândva un sat de gospodari, cu o economie și o cultură înfloritoare, cum se scria pe timpuri la gazeta raională „Zorile comunismului”. Satul era locul de reședință al „selsovietului”, „selpoului”, colhozului „Grănicerul sovietic”, avea școală medie cu școală-internat, Casă de cultură, casă de deservire socială, câteva grădinițe, într-un cuvânt, era un sat socialist multilateral dezvoltat. Bineînțeles, nu avea biserică; temeliile bisericii noi, începute pe timpul românilor, fuseseră distruse și piatra – cărată acasă de harnicii colhoznici, iar bisericuța veche de lemn, care funcționa, a fost închisă prin 60, când consătenii mei, deschiși la tot ce e nou, la îndemnul organizației de partid a colhozului, au decis s-o rupă cu obscurantismul trecutului și să pășească pe calea nouă, luminată de ideile avansate ale științei sovietice. Satul clocotea de vuietul tractoarelor și al tractoriștilor beți care legau cu otgoane groase de metal răstignirile de pe răscrucile drumurilor, de pe lângă fântâni și le cărau la „cimitirul spiritual al istoriei”.
Astăzi, satul Nemțeni se aseamănă el însuși cu un cimitir spiritul al istoriei; nu-i vorbă, mai circulă din când în când autobuzul până la Hâncești, școala mai funcționează, se desfășoară și alegeri. Își fac loc și elementele economiei noi, de piață, de unde conchidem că foștii colhoznici se despart cu plăcere de trecutul socialist întunecat, care pe atunci li se părea luminos și pe care l-au zidit cu propriul elan cântând. Acum ei construiesc de zor viitorul capitalist luminos, dovadă – acareturile jefuite ale fostului colhoz și fermele ruinate de la marginea satului în care nu mai există nicio suflare de vită cornută mare sau mică, de unde viitorii capitaliști agricoli fură tot ce a mai rămas nefurat – câte „un list de șifer”, o fereastră, o „trubă” etc.
Un alt semn al timpurilor noi, capitaliste este barul „Dacia”. Pe firmă chiar așa e scris: BAR DACIA și sătenii, oameni cu simțul umorului, recunoscut departe de hotarele satului, îi zic scurt, cu un singur cuvânt – Bardacia. Astăzi, Bardacia pare să fie unicul centru spiritual și cultural al Nemțenilor. Când guvernul le-a dat țăranilor liberi câte o sută și ceva de lei pentru lucrările agricole de primăvară, Bardacia a fost asaltată la propriu și la figurat. Bucuroși de chilipir, nemțenii, fără niciun fel de remușcare patriotică de natură bugetară sau agricolă, fără a se mai consulta cu primăria, au dat năvală la Bardacia și au băut banii primiți de la guvern. La replica unora (foarte puțini, de altfel) că decât ar bea banii, mai bine ar cumpăra un kil de salam și un pumn de bomboane pentru copii, viitorii capitaliști agricoli răspundeau, cu pragmatismul și umorul ce-i caracterizează: dacă fumeii mele îi priesc mai mult fasulele, de ce să-i trivojăsc stomahu cu cârnaț kapcionîi, iar copchiilor de ce să le stric dinții cu bomboane, că ce, n-ai auzit că de la dulce le chică măselele?
Și uite așa, ca să nu strice „stomahu fumeii” ori, Doamne ferește, să nu le „chice măselele copchiilor”, ex-colhoznicii au „chișăt banii la Bardacia”, cum s-a exprimat plastic și sugestiv, una din „fumeiile” rămasă cu „stomahu” sănătos și au intrat flămânzi și fără un leu în campaniile ce au urmat – agricolă și electorală. Supărați pe destin și pe vechea administrație locală, sătenii l-au răsturnat pe fostul primar, localnic, și au ales în locul lui pe un altul, venit în acel sat din alt sat.
După ultimele ploi, satul arată ca periferiile Belgradului după raidurile nocturne ale aviației NATO. Hudițele satului sunt adevărate tranșee și au devenit impracticabile nu numai pentru mașini și căruțe, ci chiar și pentru săteni: când se decid să pornească „spre centru”, ei se aseamănă cu adevărați alpiniști. Vegetația luxuriantă și huceagurile au readus speciile de păsări, trecute de mult în Cartea roșie. Cumpenele negre de la fântâni parcă-s aduse de la Muzeul satului. Turmele de capre amintesc scene bucolice din viața vechilor iudei. Peste sat plutește o liniște moartă, amestecată cu un miros jilav și fierbinte de boz înflorit (poama-câinelui, cum i se mai spune pe aici). Cu bisericuța zidită doar pe jumătate, cu un primar nou și din alt sat, cu drumuri alpine, cu case intrate în pământ, cu huceaguri pline de păsăret cântător, cu Bardacia și cu oameni îmbrăcați în zdrențe, satul copilăriei mele plutește amețit în izul arhaic al florilor albe de poama-câinelui. Două inimi de-ai avea, totuna n-ar putea cuprinde toată jalea, ce se revarsă, agresivă, când vezi aceste priveliști de la sfârșit de lume. Urci pe dealul Obilenilor și mai arunci o privire asupra Nemțenilor. O zare nemărginită, tăiată la orizont de culmile cenușii ale altei țări, respirația rece a Prutului care se scurge rușinat printre sălciile din vale, un cer adânc cu ciocârlii înnebunite de atâta soare și cântec, margini de drum, înecate în flori de sulfină și cicoare, pâlcuri de nu-mă-uita, străjuite solemn de lumânărica Domnului, cuiburi răzlețe de sânziene, rătăcite ca niște făclii galbene prin verdele amețit, și toate acestea sub un cer mai adânc decât veșnicia. Sus cerul, senin și răzbunător, jos, satul acesta pierdut în ceața amiezii, care plutește, ca o nălucă, dincolo de valul de inele de căldură ce sfredelesc distanța ce ne desparte. Sus, o lumină sinilie și infinită, un drum fără întoarcere, jos – tot ce am vrut să am, dar n-am putut să am și nu voi putea să am niciodată.
Un drum fără întoarcere într-un sat înecat în parfumul fierbinte și jilav al florilor albe de boz. Un sat care, cu cât trec anii, lasă tot mai puțin loc și pentru mine. El se uită cu ochi răi la mine, eu mă uit la el cu văzul rănit și însângerat. El – cu Bardacia lui, cu primarul lui, cu cumpenele de la fântâni, eu – cu ciocârliile mele, cu aroma uscată a florilor de nu-mă-uita, cu galbenul uleios al lumânărelelor Domnului, cu flăcăruile de sânziene și jăraticul moale al florilor de pojarniță. Între el și mine se așterne o zare străină, dar ucigător de dulce, o linie de demarcație peste care nu voi mai trece nici eu, nici satul meu…
… V-am prevenit că chestia poate fi una sentimentală. Veți zice poate că nu e bine ca un coșcogeamite bărbat să umble cu floricele și ciocârlii. Dar nu mai pot face nimic cu mine. Dacă tot recunoaștem că fiecare vine pe lumea aceasta ca să-și împlinească destinul lui, de ce să nu fim sentimentali când ne atingem de el, de acest destin? Eu mă atinsesem de el în copilărie, acolo la Nemțeni, cu râpile celea pline de flori tămâioase și ierbi în vânt cântătoare, cu larma nopților de vară, cu o lună mușcată pusă la murat în ochiurile plutitoare de băltoace, cu liniștea dimineților înrourate, perforată mărunțel de mitralierele greierilor neadormiți… Apoi, l-am pierdut de mulți ani, încâlcit în iluzii și himere. Astăzi, așezat, geometric, la mijloc – între amintirile cu flori și ciocârlii și între iluzii și himere – cine m-ar mai putea sili să-mi trădez copilăria și să aleg Bardacia? Eu aleg amintirile, cu Nemțenii copilăriei mele. Iar amintirile sunt și ele un destin, nu? Poate cel mai împlinit destin dintre toate destinele…
(fragment din prima carte, Ochiul lui Esop, 2000)
