Scuturată însă de ambiguităţi, opoziţia există. Ca lumina şi întunericul. Ca fiirea şi nefiirea. Şi atunci când „da”-ul are în interior un suport etic, concomitent se trage şi linia de demarcaţie. Simplu spus, când spui, demiurgic: „să fie lumină!”, anulezi întunericul. Îl sugrumi. Când spui (coborând pe teluricul domeniu literar) „da” unui fenomen, trebuie să fii conştient cui ai spus, în acelaşi timp, „nu”. Bineînţeles că este loc sub soare pentru mulţi, dar nu pentru foarte mulţi. Dacă spui despre nişte cuvinte goale, ce sună din coadă: „da, asta e literatură”, anulezi – inconştient – adevărata artă.
Critica noastră este, în cvasitotalitatea ei, „da-da-istă”. Şi mă refer aici nu numai la criticii de meserie, ci şi la toţi cui nu i-i lene să-şi dea cu părerea. Iresponsabilitatea unui „da” interpretabil, permisiv în toate sensurile, a creat o generozitate agresivă, pe care e periculos s-o ataci. Deoarece mediocritatea e întotdeauna majoritară, rişti să-ţi frângi gâtul în confruntarea cu „bunătatea” totală. Care nu realizează că, în felul acesta, i se spune un arogant „nu” literaturii adevărate.
Fiecare al doilea fenomen literar care se naşte ori se produce aici este „cel mai bun”, „cel mai mare”. Din generozitate leneşă, lipsită de imaginaţie şi de logică, noi până şi „poeţi-nepereche” avem… vreo trei! Ceilalţi sunt pur şi simplu „buni”, „mari” şi „foarte mari”. Iată de ce apare, uneori, în literatură, câte un „NU” ionescian. Necesar, ca un intermitent duş rece/fierbinte pe rapănul bunătăţii critice.
Bineînţeles că literatura este interpretabilă, evaluarea este subiectivă şi relativă, aprecierea nu se face în alb şi negru. Pentru a evita expunerea tranşantă a opiniei, criticii au inventat hermeneutica pură (interpretare fără evaluare) sau „critica descriptivă”, laxă, artistică, asociativă… Nu la aceste fenomene m-am referit, ci la nişte iminente funcţii axiologice pe care şi le asumă uneori criticul, chiar dacă ele seamănă cu o blestemată slujbă de Cerber (cu ipostaza de paznic blajin: Sfântul Petru, dar şi cu cea băşcălioasă – Ivan Turbincă) la porţile literaturii.
Oricât ar părea de neobişnuită şi paradoxală, afirmaţia din titlul acestui text nu este o invenţie a autorului, nici o opinie excentrică. Este chiar poziţia dumitale, cititorule. O respecţi, fără să te gândeşti la asta. În principiu, atunci când spui „da” unui autor sau unui text, concomitent spui şi un „nu”, altui autor, altui text. Poţi să iubeşti, abstract, toată lumea… Dar la modul foarte precis şi concret, trăind sentimentul iubirii acut, onest faţă de tine şi faţă de altcineva, când spui cuiva:„da, te iubesc”, fără să te gândeşti, îi spui altcuiva: „nu”.
Focalizată exact, întrebarea mea este: atunci când spui cuiva „da”, realizezi cui i-ai spus, în acelaşi timp, „nu”?
Mircea V. Ciobanu
