Religia, cu credinţele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri, însă numai negative – din partea unor ultime raţionamente materialiste, care în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca şi mitologia grecească.
Dar raţionamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput și apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea o mulţime de aprigi apărători, încât viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adică acea stare de veșnică vrajbă însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, războiul tuturor contra tuturor.
Fără cuvânt s-a admis această stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză că există un sentiment de drept înnăscut. Nu doar că oamenii s-ar fi adunând din impuls propriu şi ar fi stabilit un modus vivendi prin discuţie şi punere la cale.
Acest stadiu vine cu mult mai târziu. Dar precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele câte compun un roi trăiesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăieşte din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-şi da seama şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată şi codice.
Cu încetul, însă, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizaţiei naturale şi-şi lărgeşte din ce în ce cercul său de activitate individuală şi atunci abia începe pentru el viaţa într-adevăr omenească, viaţa liberă. Dar totuşi în lărgirea individualităţii sale omul poate atinge o margine în care pune în chestiune individualitatea şi libertatea semenilor săi şi în cele mai multe cazuri ale semenilor acelora care sunt mai buni, mai capabili, mai de inimă. Astfel s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta
conservatoare, care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bunăvoie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem. Dar şi această direcţie are primejdiile ei. Veșnica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă într-adevăr pâinea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.
Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată a individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într-acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi. Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politici. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mâinile individului, asta e problema pe care mulţi au încercat s-o dezlege, dar de la cezarii Romei şi până la cezarii moderni nu s-a găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.
Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele care formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa un drept <drept la> a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus.
Un nou atentat – al patrulea pân-acuma – comis asupra unui cap încoronat, al regelui Umbert al Italiei, dovedeşte pe ce povârniş fatal se află ideile a o seamă de lucrători din Europa. Un oarecare Passamente a dat cu cuţitul în regele Italiei, pe care 1-a rănit uşor la braţ. Prins, s-a găsit în domiciliul lui hârtii care dovedesc că stă în legături cu internaţionalii.
E caracteristic că în momentele în care asemenea atentate se-ntâmplă în Berlin, în Madrid, la Neapole, în fotoliile ministeriale din Bucureşti să stea oameni care au şi au avut legături intime cu oamenii de frunte ai internaţionalei.
Mihai Eminescu
8 noiembrie 1878
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
