Traiectoria fotbalului românesc în anii care au urmat conflagraţiei mondiale şi transformările suferite de acest sport sub presiunea implantării comunismului în România

Modelul rusesc

Teroarea instaurată în societatea românească după 1945 a produs monştri şi în sport. Locul echipelor apărute firesc, din pasiunea unor oameni competenţi, a fost luat de cluburile create la ordin. Actul de naştere al celor doi coloşi care au sufocat decenii întregi fotbalul românesc – Steaua şi Dinamo – n-are nimic romantic sau solemn. România de la sfîrşitul deceniului cinci era independenţa doar pe hîrtie. În realitate, ţară era condusă de oameni trimişi de la Moscova, sprijiniţi de diviziile Armatei Roşii care uitaseră să se întoarcă. Armata rusă s-a retras de pe meleagurile noastre în 1956, dar vestigiile năvălirii sovietice mai dăinuie şi astăzi. Planurile cotropitorilor – abandonate ulterior -, de a transformă România şi alte ţări din estul Europei în republici componente ale URSS, s-au reflectat nu numai în epurările efectuate printre intelectuali, cooperativizarea ţărănimii şi rusificarea forţată. Pe lîngă oraşele rebotezate Stalin (Braşov) şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (Oneşti), politrucii au hotărît că trebuie copiat modelul sovietic şi în fotbal. Aşa s-au înfiinţat echipele muncitoreşti – cum ar fi Strungul Arad, Rulmentul Alexandria, Rocar Bucureşti, Precizia Săcele, Flacăra Ploieşti (actualul Petrolul), FC Oneşti, Gaz Metan Mediaş – şi cele militare – printre ele, Steaua Bucureşti, Steaua Mizil, AŞA Tg. Mureş, CĂ Cîmpulung Moldovenesc, Dinamo Bucureşti, Dinamo Braşov, Dinamo Bacău.

Comuniştii au ras echipele de tradiţie

Adusă pe tancurile sovietice, nouă orînduire socialistă a fost impusă cu forţă şi în fotbal. Efectul a fost devastator, pentru că întregul sistem după care se ghida pînă atunci lumea sportului-rege a fost distrus. Sub loviturile de baros ale regimului şi ale activiştilor acestuia – mulţi dintre ei, cu totul străini de fotbal -, o parte dintre echipele cu faima au fost împinse spre anonimat sau anihilate pur şi simplu. Ripensia Timişoara, prima echipa profesionistă din fotbalul românesc, va plăti scump această onoare, fiind desfiinţată în 1948. Timişorenii au murit glorios, cîştigînd, chiar în ultimul an de existenţa, campionatul naţional de juniori. Venus Bucureşti, o altă mare forţă a fotbalului interbelic, va fi retrogradată, succesiv, din Divizia A pînă în Divizia D, unde a murit.

Carmen Bucureşti, echipa celebrului industriaş Ionel Mociorniţa, a avut cîntecul de lebădă în ediţia 1946-1947, cînd a ocupat locul secund în campionat. La doar cîteva săptămîni după încheierea sezonului, formaţia a fost desfiinţată la ordinul autorităţilor comuniste, pentru a se face loc nou-înfiinţatului club al armatei. Chinezul Timişoara, deţinătoarea a cinci titluri consecutive de campioană a României, între anii 1922-1927, a fuzionat cu CAM Timişoara, dar în 1946 s-a dizolvat. Club Atletic Oradea, singură echipa din România care a cîştigat atît campionatul intern, cît şi cel al Ungariei (în ediţia 1942-1943), şi-a schimbat după război numele în Libertatea, iar apoi, în ICO. De tăvălug n-a scăpat nici Unirea Tricolor, formaţie cu mare tradiţie în perioada interbelică. Laureată ultimului campionat dinaintea războiului (1940-1941) va fi trecută sub patronajul Ministerului de Interne şi, ulterior, unificată cu o altă echipa, Ciocanul Bucureşti, pentru a da naştere clubului miliţiei.

Carmen a fost ucisă de stelişti

La 7 iunie 1947 s-a înfiinţat la Bucureşti primul club militar din România, sub denumirea de AŞA (Asociaţia Sportivă Armata). Ministerul Apărării a luat această decizie pentru a alinia România la modelul rusesc, în care echipele purtînd denumirea ŢSKA jucau un rol foarte important. Echipa armatei a adoptat culorile roşu şi albastru şi – la fel că Dinamo – a luat fiinţă prin distrugerea unei alte formaţii de mare tradiţie în fotbalul românesc. Pentru a se face loc nou-înfiinţatei AŞA, a fost desfiinţat clubul Carmen, patronat de Ionel Mociorniţa, unul dintre cei mai mari industriaşi ai perioadei interbelice. Din această cauza, gruparea militară şi-a atras încă de la început antipatia publicului. Un an mai tîrziu, titulatura s-a schimbat în CSCA (Clubul Sportiv Central al Armatei). Din 1950 pînă în 1961 s-a numit CCA (Casă Centrală a Armatei). Abia după această perioada a intrat în vigoare numele de Steaua, sub care este cunoscută formaţia din Ghencea în acest moment.

Pentru a cîştigă campionatul din 1953, CCA a desfiinţat o echipa

Cei mai buni fotbalişti din ţară erau racolaţi de emisarii grupării din Ghencea, chiar dacă jucătorii nu doreau să joace acolo. E de pomină abuzul comis în campionatul din 1953, cînd ministerul a desfiinţat, la finalul turului, echipa Casă Armatei Cîmpulung Moldovenesc, care îndrăznise să ocupe primul loc, înaintea suratei din Capitală. Valorosul antrenor Francisc Ronnay reuşise să creeze la Cîmpulung Moldovenesc o echipa foarte bună, care practică un fotbal modern. Ministerul a desfiinţat abuziv echipa şi i-a transferat pe cei mai mulţi dintre jucători la CCA. Aşa a cîştigat echipa armatei campionatul din 1953.

Dinamo a călcat pe cadavrul Unirii Tricolor

Al doilea club dintr-un clasament all time al echipelor de fotbal din ţară noastră, Dinamo Bucureşti, a luat fiinţă din porunca autorităţilor sovietice, care aveau nevoie de un omolog român al grupărilor Ministerului de Interne din URSS. Dinamo, echipa miliţiei, a apărut la 14 mai 1948. Pentru crearea acestei grupări, generalii au călcat pe cadavrele altor două echipe: Unirea Tricolor Obor şi Ciocanul Bucureşti. Cei mai buni fotbalişti de la aceste grupări au fost strînşi într-o prima echipa, iar restul au fost trimişi în Divizia B, sub titulatura Dinamo B. Dinamo A a debutat în Divizia A în campionatul 1948-1949, pe care l-a terminat pe locul opt. Începînd din 1951, Dinamo începe să-şi impună legea în competiţia internă. Treptat, în lupta pentru supremaţie, vor rămîne doar echipele Internelor – Dinamo – şi Armatei – Steaua. Va fi, de fapt, o cursa în care cele două grupări se vor întrece nu numai pe plan sportiv, ci şi în abuzuri.

În ciuda aparenţelor, fotbalul românesc pierduse teren pe plan internaţional. Regresul, provocat de imixtiunile politice în sport, avea să aibă consecinţe incalculabile pe termen lung. Din cauza izolaţionismului care ne fusese impus, echipele au pierdut contactul cu Occidentul. Vreme de 25 de ani, din 1945 pînă în 1970, fotbalul autohton avea să dispară de pe scenă internaţională.

Anii 80, începutul sfîrşitului în fotbalul românesc

Paradoxal, declinul fotbalului românesc a început exact în perioada de maximă glorie la nivelul echipelor de club. Marile performanţe realizate de Steaua, Dinamo şi Universitatea Craiova în anii 80 au mascat, de fapt, debutul unei epoci în care abuzurile fuseseră ridicate la rang de lege. Centrul naţional Luceafărul, unde s-au şlefuit numeroşi juniori deveniţi, ulterior, vedete internaţionale, a fost desfiinţat. În paralel, autorităţile comuniste s-au implicat – cu urmări dintre cele mai nefaste – tot mai adînc în campionatul intern. Lovitură de graţie au dat-o chiar corifeii regimului: familia Ceauşescu, miliţia şi Securitatea. Echipele ocrotite de capii statului au comis, mai ales în perioada 85-89, nenumărate abuzuri, distrugînd campionatul şi subminînd însăşi ideea de competiţie. Meciurile aranjate, modă presiunilor, a şantajului şi tehnicile de corupere a arbitrilor şi adversarilor s-au perfecţionat în acea perioada. Rezultatele acelor vremuri catastrofale în fotbalul românesc mai pot fi văzute şi astăzi în Divizia A.

Steliştii îl au pe conştiinţa pe Mateianu

Steaua era echipa favorită a lui Valentin, fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu. Toate performanţele realizate în perioada 85-89 de echipa militară poartă amprenta acestei asocieri teribile şi sînt umbrite de politică de forţă aplicată în campionatul intern. Meciul FC Bihor-Steaua (2-3), disputat în toamna anului 1988, este relevant pentru felul în care militarii îşi îndeplineau obiectivele. Istoria acelui meci, povestită chiar de Viorel Mateianu, tehnicianul de atunci al orădenilor, a fost dată publicităţii în exclusivitate de Evenimentul zilei.

N-am avut voie să batem pe Steaua, Dinamo, Victoria. Asta a fost tragedia întregului fotbal românesc, notă Mateianu. Pe 25 septembrie 1988, FC Bihor primea acasă vizită steliştilor. Formaţia orădeană, nou-promovată, fusese deja avertizată să nu se opună. Cu toate acestea, Mateianu a îndrăznit să sfideze regimul şi familia dictatorului. Generalii de la Bucureşti şi demnitarii judeţului aveau să devină furioşi constatînd că, în teren, gazdele opun rezistenţă! FC Bihor a intrat la pauză în avantaj: 2-1. Repriză a două a fost de coşmar. În caietele sale, Mateianu rememorează acest incident care i-a marcat nefast viaţă, declanşîndu-i boală ucigaşă. Doresc să informez opinia publică fotbalistică şi pe susţinătorii FC Bihor Oradea că, în 1988, noi n-am pierdut cinstit jocul cu Steaua, ci numai la ordinul primului-secretar Sorcoiu şi al adjunctului acestuia, Vulturar, ameninţaţi la rîndul lor de Ilie şi Valentin Ceauşescu cu pierderea scaunelor.

Arbitrul Gheorghe Constantin primise ordin să ţină meciul pînă înscriu oaspeţii

La pauză, cînd Steaua era condusă, Valentin Ceauşescu a sunat la sediul clubului orădean, cerînd insistent să discute cu Mateianu. Pînă că antrenorul să ajungă din vestiar la telefon, legătură se întrerupsese. Acesta nu a mai aşteptat un al doilea apel. Începea repriză a două. Mi-am îngăduit, cu de la mine putere, să joc cinstit cu Steaua, scria antrenorul, care a trăit atunci cele mai cumplite ore din viaţă lui. Văzînd că, în ciuda tututor ordinelor, Mateianu continuă să-şi apere şansele, prim-secretarul judeţului Bihor şi toţi generalii de la oficială au coborît la gardul din spatele băncii de rezerve a gazdelor. De acolo, ei au recurs la ameninţări cu moartea la adresa antrenorului. Mateianu a fost supus unui stres insuportabil, amplificat de prestaţia oribilă a centralului Gheorghe Constantin.

Împinşi de la spate, steliştii au egalat în repriză secundă, dar nu reuşeau să înscrie şi golul victoriei. Arbitrul primise ordin să nu fluiere finalul pînă cînd militarii nu înscriu! Steaua a învins, pînă la urmă, cu 3-2, cu un gol marcat de Gabi Balint în minutul 100! După partida, am fost băgat în şedinţa. Mi s-a spus, reproduc textual, – Mateianu a încercat o lovitură de stat, să schimbe Consiliul Judeţean de Partid Bihor.

Pînă la urmă, pe la două noaptea, Vulturar a recunoscut că a discutat cu arbitrul Constantin să nu oprească jocul pînă nu cîştigă Steaua, avea să dezvăluie antrenorul. La aproape două luni de la acel joc, Mateianu avea să sufere primul accident vascular cerebral.

Adversarii cîinilor roşii erau ameninţaţi cu puşcăria

Ministrul de interne din anii 80, Tudor Postelnicu, era dispus să ajute prin orice mijloace Dinamo pentru a reuşi detronarea steliştilor. În consecinţă, echipa a beneficiat, în acei ani, de sprijinul miliţiei şi Securităţii. Lupta între Steaua şi Dinamo a atins, în scurt timp, paroxismul.

Adversarii erau obligaţi să se predea fără lupta.

Asupra cluburilor se exercitau presiuni fantastice. Cu mult înainte că Dinamo să ajungă într-un oraş, începeau să sune telefoanele de ameninţare. Jucătorii, antrenorii, conducătorii de club, prim-secretarii de partid şi celelalte oficialităţi locale erau avertizaţi că un eventual accident va atrage destituiri pe linie politică şi anchete din partea miliţiei.

Dinamoviştii au desfiinţat Gheaţă de Aur

Trofeele interne fiind un obiectiv imposibil de realizat, dinamoviştii au fost nevoiţi să se mulţumească doar cu ţinte internaţionale. În paralel cu rezultatele notabile din Cupa Cupelor, roş-albii au apelat la o înşelăciune pentru a cîştigă Gheaţă de Aur. Prestigioasă distincţie, acordată anual de France Football celui mai prolific marcator din campionatele europene, a fost cîştigată de Cămătaru şi Mateuţ în urmă unor falsuri de pomină. Adversarii din campionat erau obligaţi nu numai să se lase învinşi, dar să se dea şi la o parte din calea atacanţilor dinamovişti aleşi pentru a ieşi golgeteri. Povestea era de notorietate, iar galeriile rivale se întreceau în refrene batjocoritoare. Au făcut epoca versurile din 1987 ale rapidiştilor: – Cămătaru Rodion nu e gheaţă, ci soson şi – Cămătaru, hai pe noi, să ne dai şi golul doi!. Cămătaru a înscris 44 de goluri în ediţia 86-87, iar Mateuţ a recidivat cu 43 de goluri în ediţia 88-89, stîrnind nenumărate ironii în ţară şi revoltă în străinătate, unde revista franceză a decis să desfiinţeze Gheaţă de Aur.

La Victoria erau arestaţi pînă şi spectatorii!

Existenţa, sub diverse denumiri, încă din 1935, Victoria şi-a început ascensiunea o dată cu implicarea capilor miliţiei în destinele echipei. Ei au fost promovaţi la comandă pe prima scenă a ţării în 1985, devenind cel mai detestabil club din fotbalul românesc. Peste alţi doi ani, în cadrul acestuia îşi făcea apariţia un alt personaj malefic: preşedintele Dumitru Dragomir. Victoria s-a transformat, la sfîrşitul deceniului nouă, în simbolul arbitrariului, abuzului şi implicării comunismului în fotbal. Toate acţiunile echipei aflate sub pulpana generalilor Nuţa şi Bărbulescu provocau un imens dezgust microbiştilor. Cu excepţia dinamoviştilor şi steliştilor, de ameninţările miliţienilor nu scapă nimeni. Teroarea fusese băgată în arbitri, ziarişti, jucătorii echipelor rivale şi chiar în spectatori. De multe ori, cei care protestau în tribune erau săltaţi de “organe” – chiar din tribună, băgaţi la dubă şi bătuţi cu bestialitate. Jucătorii valoroşi erau aduşi efectiv cu arcanul la echipa lui Dragomir!

În primul an în Divizia A, Victoria s-a salvat de la retrogradare prin sacrificarea unei echipe de mare tradiţie: Poli Timişoara. Au urmat trei campionate consecutive încheiate pe locul trei, dar toate abuzurile enunţate mai sus anulează această performanţă, devenită absolut irelevantă. Deşi reprezentau miliţia, conducătorii clubului Victoria, în frunte cu preşedintele Dumitru Dragomir, se pretau la o mulţime de găinării, nedîndu-se înapoi de la a face bişniţă cu produse rare pentru acele vremuri, precum cafea, aparate video, televizoare color, frigidere sau bijuterii. Imediat după Revoluţia din 1989, această echipa de coşmar a fost desfiinţată, iar conducătorii ei – anchetaţi.

Flacăra Moreni a trăit din abuzuri şi meciuri trucate

Flacăra Moreni a fost o altă formaţie care a avut o puternică susţinere politică a vremii. În perioada 1985-1990, micuţa grupare, avînd sprijinul generalilor Ghenoiu şi Dragnea, a comis o sumedenie de abuzuri şi nenumărate meciuri trucate. Aflată în sfera de influenţă a dinamoviştilor, Flacăra Moreni avea nevoie de o victorie pe 13 iunie 1987, în meciul din deplasare, cu roş-albii. Gazdele, care pierduseră contactul cu Steaua, au cedat meciul chiar în Şoseaua Ştefan cel Mare, cu 2-3, într-o partida de pomină. Apogeul batjocurii a fost atins în ediţia 88-89, cînd morenarii au fost propulsaţi pe locul 4, înaintea Universităţii Craiova, pentru a prinde o poziţie de Cupa UEFA. Flacăra a şi jucat în această competiţie în toamna lui 1989, dar a pierdut fără drept de apel, în primul tur, cu FC Porto (0-2 şi 1-2).

Ironia sorţii, gruparea din Moreni avea să retrogradeze în eşalonul secund în 1990, exact la fel cum se menţinuseră în Divizia A: în urmă unor aranjamente.