Nu cred sau, mai bine zis, SPER că nu mai trăim timpurile lui ”eu te-am făcut, eu te omor”. Dar tot mai avem ceva reminiscențe. Tot avem impresia că suntem cumva stăpânii copiilor noștri și ei trebuie să fie supușii noștri, să fie de acord cu tot ce le spunem, să asculte, să facă așa cum vrem noi să facă. Dacă se poate și fără prea multe întrebări și comentarii cu atât mai bine.
Dar mi-aș dori să lăsați un pic prezentul deoparte și dorința asta de a nu pierde controlul și să vă gândiți la copil peste niște ani. Peste mai mulți ani. Să zicem că are 19, 29, chiar 39. Îl mai vrem supus? Mai vrem să asculte tot ce i se spune? Mai vrem să facă așa cum îi dictează alții chiar dacă el nu e de acord? Mai vrem să nu pună întrebări, să nu comenteze?
Cred că nu. Cred că vrem ca, în mod miraculos, după ce noi ne-am petrecut toată copilăria lui luptându-ne să-l facem să fie supus și ascultător, odată ajuns la maturitate să fie exact contrariul. Să spună nu când nu este de acord cu ceva. Să aibă puterea să-și spună punctul de vedere. Să aibă puterea să susțină ceea ce crede. Să poată să-și rostească inteligent argumentele (alea pe care noi obosim să le ascultăm când sunt mici și-i repezim) . Să nu se lase controlat și supus de alții. Să fie el însuși, stăpân pe el.
Ei bine, despre asta vorbesc, despre un fapt pe care eu l-am realizat și mi se pare tare important să-l scriu aici. Dacă vrem să ne creștem copii care să aibă propria judecată și încredere în propria judecată, să fie capabili să facă alegeri și să ia decizii proprii, să nu se lase influențați imediat, atunci înseamnă că trebuie să-i respectăm. Să-i respectăm de când sunt încă mici și li se formează personalitatea. Și să nu-i creștem în spiritul supunerii și al lui ”tu habar nu ai, eu știu mai bine, fă ca mine”.
A fi supus mie mi se pare că poate deveni tare periculos, iar eu știu asta pe pielea mea. Am tot scris aici, pe blog, despre asta. A fi suspus înseamnă să te lași mereu influențat de alții, nu de convingerile tale, a fi supus înseamnă să nu pui la îndoială ce spun ceilalți. A fi supus înseamnă că judecata tu nu contează, ceea ce simți tu nu contează. Și știu sigur că nu asta vrem să le transmitem asta copiilor noștri.
Și poate ne gândim noi că îi învățăm să asculte de părinți, nu de toată lumea. Ei bine, noi, părinții suntem baza. Noi și comportamentul nostru suntem oglinda viitorului copiilor noștri. Nu le putem spune copiilor să fie supuși doar față de noi, nu și de ceilalți. Nu funcționează așa.
Copiii nu ar trebui să se supună nici părinților lor, nici oricui altcuiva. Părinții sunt părinți, nu sunt stăpânii copiilor. Iar copiii merită și trebuie să fie respectați. Sunt oameni și e bine să-i tratăm ca atare.
Și totuși? Ce-i de făcut?
Cum îi convingem să facă acele lucruri pe care trebuie să le facă? Pe care noi știm că este bine să le facă?
E mai ușor pe termen scurt să-i facem să fie supuși. Așa este. E calea ușoară. Doar că această cale ușoară are efecte nedorite pe termen lung.
Calea deloc ușoară, uneori prea dificilă chiar, este aceea de a alege căi care favorizează capacitatea copiilor de a alege și de a decide: să folosim dialogul, negocierea, explicația logică, să le explicăm consecințele, să scoatem în evidență rezultatele și astfel să-i motivăm.
Să ne punem întrebarea cum am cere ceva unui alt adult? Politicos, amabil, nu? Și apoi, ce am face dacă ar refuza? Am aduce argumente, am explica.
Când vorbim, când explicăm, când negociem, când ascultăm, când cerem lucruri într-un mod politicos, fără să țipăm, fără să amenințăm, oferim copilului instrumentele de comunicare și creștere, cele de care se va folosi mai târziu în viață.
Cum spunea și Laura Markham și nu doar ea, părintele își capătă autoritatea aceea sănătoasă, nu aceea impusă, oferindu-i copilului încredere, fiind sincer cu copilul, respectând copilul, fiind consecvent în ceea ce spune (nu ne răzgândim de la o clipă la alta).
E greu să schimbi percepții, nu-i ușor să te lupți cu propria creștere, rezultatele nu vin peste noapte și e nevoie de multă răbdare pe care de multe ori nu avem, așa este. Dar merită. Este vorba despre viitorul copilului nostru. Țelul ăsta nu-i deloc de neglijat, nu credeți?
Artico scris de Alina, un blogger din România. Dacă ți-a plăcut și vrei să fii la curent cu ceea ce scrie, intră aici.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
