Maestru în Artă, decorată cu Ordinul „Gloria Muncii”… Asta e ceea ce scoate „la vedere” muzicologul Svetlana Bivol în CV-ul său. Dincolo de informaţia rigidă din CV, am descoperit însă o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp, o femeie despre care am putea spune, la fel ca şi cântecul popular – n-o dai pe şapte bărbaţi…
– Dragă doamnă Svetlana Bivol, Ordinul „Gloria Muncii” vă face să vă simţiţi mai realizată, mai afirmată?
– Această distincţie este mai mult a Filarmonicii decât a mea, întrucât mi-a fost acordată cu ocazia împlinirii a 70 de ani ai instituţiei. Atunci au fost decoraţi şi alţi colegi de-ai mei. Marian Stârcea a primit titlul de Artist al poporului, iar Mihai Agafiţă – titlul de Maestru în artă.
– Aveţi o vastă experienţă de activitate la un post de conducere. Când o femeie este şefă atâta timp nu cumva începe să gândească la fel ca un bărbat?
– Nu, categoric, nu am caracter bărbătesc. Să nu se supere pe mine bărbaţii, dar ei se comportă cu totul altfel într-un post de conducere. Unii se complac, le place să fie admiraţi, să aibă în jurul lor persoane care să le execute întocmai indicaţiile. Şi nu dă Doamne, ca cineva să încerce să le submineze autoritatea! Nu zic că aşa ar fi toţi bărbaţii, dar din cei 80 de procente care deţin în R. Moldova funcţii de conducători, foarte mulţi sunt anume aşa. Femeia-şefă este mai flexibilă, mai înţelegătoare şi, dacă nu are boala invidiei, este mai obiectivă, poate aprecia talentele la justa lor valoare. Până şi deciziile le iau mai repede decât bărbaţii – le ajută intuiţia.
– Să înţeleg că v-ar plăcea ca R. Moldova să aibă drept preşedintă o femeie…
– De ce nu? Aş alege cu mare plăcere o femeie deşteaptă, cu condiţia să fie şi mamă, să aibă chiar mai mulţi copii decât unul, deoarece o mamă simte mai profund viaţa.
– Ce le lipseşte bărbaţilor noştri de la guvernare şi ar putea împrumuta de la femeile noastre?
– Flexibilitate. Poate că şi un pic de înţelepciune… Deşi, cred că am avut la putere şi bărbaţi înţelepţi, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Mircea Snegur. Poate că a greşit şi el, la timpul său, pentru că numai cel ce nu face nimic nu greşeşte, dar a avut suficientă înţelepciune ca să ne scutească de circul politic pe care îl vedem astăzi…
– Imaginaţi-vă că aţi fi ministrul Culturii. Ce aţi face pentru acest domeniu?
– Păi eu am lucrat la Ministerul Culturii, cunosc situaţia din interior. Aş încerca să obţin mai mulţi bani de la buget. Să ştiţi că instituţiile de muzică academică peste tot în lume sunt subvenţionate integral de către stat. Nouă ni se alocă doar 70 la sută din suma prevăzută pentru salariu, nu din necesităţi. Statul motivează că nu are bani, iar eu insist şi zic că nici nu e nevoie de foarte mulţi bani – nu suntem chiar atât de mulţi, noi, oamenii de artă.
– Şi cum se descurcă Filarmonica Naţională cu doar cele 70 la sută?
– Când am venit eu aici, la Filarmonică era întuneric, nu aveam curent electric – aşa erau timpurile… Astăzi, avem foarte multe proiecte în comun cu ambasadele altor ţări în R. Moldova, convingem agenţii economici să ne susţină… Facem abstracţie de probleme şi încercăm să ne descurcăm cu puţinul pe care-l avem.
– V-aţi gândit vreodată – ca soţie, ca directoare – să schimbaţi ceva din caracterul oamenilor, să-i croiţi după placul dumneavoastră?
– Greşeala cea mai mare a femeilor este anume aceasta, că încearcă să schimbe mentalitatea bărbaţilor şi, din cauză că nu pot face asta, tot ele suferă. Pentru mine e absolut clar: pe om îl poţi modela cumva, îl poţi adapta la interesele tale, la tradiţiile familiei din care vii tu. Dar e o nerozie să-ţi impui gustul tău. Anume din această cauză se ajunge de cele mai multe ori la divorţ.
– Povestiţi-ne ceva despre familia dumneavoastră…
– Am o familie foarte mare – părinţii mei, sora, socrii, soţul şi copilul meu… Deoarece sunt la a doua căsătorie, iar băiatul meu e din prima căsătorie, am o relaţie foarte frumoasă şi cu fosta familie. De fapt, eu am construit această relaţie, pentru că nu am vrut să sufere copilul din cauza divorţului. Şi până acum suntem în relaţii bune cu fostul soţ, cu soţia şi copilul lor, fratele feciorului meu. Ne vedem, ne întâlnim cu foştii mei socri, îi simt şi pe ei ca pe o parte a familiei mele. Soţul, socrii din a doua căsătorie, la fel, sunt oameni foarte înţelepţi, cu bun-simţ…
– De ce aţi divorţat?
– S-a întâmplat… E un lucru pe care în tinereţe uneori nu ţi-l poţi explica. Dar nu regret nimic. De fiecare dată îl telefonez la ziua de naştere pe fostul meu soţ şi îi mulţumesc pentru că avem împreună un copil minunat. Nu se ştie ce copil aş fi avut cu un alt bărbat… Viaţa omului e alcătuită din mai multe părţi, fiecare parte este un capitol încheiat – ai răsfoit pagina şi ai mers mai departe.
– V-am întrebat, pentru că, în cazul altor femei, un divorţ înseamnă o calamitate…
– Şi e păcat. Nu le-am înţeles niciodată pe femeile care ajung la disperare, care îşi vorbesc de rău foştii soţi şi nu le permit să-şi vadă copiii… Până la urmă, contează relaţia umană. Posturile, funcţiile – toate trec. Anii trec, în ultimă instanţă, tinereţea te părăseşte, dar relaţia umană rămâne.
– Sunteţi un lider. Vă consideraţi şi o gospodină bună?
– Păi, la noi, când nu ai ce spune despre o femeie, spui că e gospodină… Nu cred că bărbaţilor le-ar plăcea să fim doar gospodine în casă. Fiecare vrea să aibă alături de el o personalitate – un om de caracter, cu ocupaţii profesionale interesante, cu un stil de viaţă ordonat…
– Ce trucuri feminine folosiţi la serviciu, care vă ajură să-i câştigaţi pe oameni de partea dumneavoastră? Măcar ceva, din ce se poate de divulgat…
– Nu pot să-l numesc truc, dar tatăl meu m-a învăţat aşa: fă, dragul tatei, de zece ori câte un bine, atunci când cineva îţi face rău. Şi dacă este un om deştept, neapărat va înţelege. Iar dacă nu – exclude-l din viaţa ta. În câteva cazuri am reuşit să-mi transform duşmanii în prieteni şi susţinători. Ei înşişi erau surprinşi de faptul că le răspund cu bine la bârfele pe care le spuneau despre mine pe la spate. De felul meu sunt foarte răbdătoare. Dar, dacă cineva este indispus şi mă tachinează cu ceva, mă fac că nu înţeleg şi nu văd.
– Aveţi nervii tari…
– Mi-am călit nervii. Şi caracterul s-a mai cizelat pe parcursul anilor. În tinereţe eram mai aprinsă, mai expansivă, puteam să trântesc o uşă. Cu timpul am înţeles că astfel de chestii nu duc la bine. Şi am învăţat să-mi controlez emoţiile. Apropo, e foarte important să-ţi poţi controla emoţiile, mai ales în colectivul de muncă, în societate. Intră în regulile de convieţuire…
– Ce femei vă servesc drept model?
– Am mai multe modele. O femeie minunată este medicul chirurg Eva Gudumac. Model de putere feminină a fost Tamara Alioşina, o altă personalitate remarcabilă. O femeie puternică este şi Maria Bieşu, care mă impresionează nu doar prin talentul ei divin, ci şi prin felul de a fi. Dintre celebrităţi, o admir pe Monserat Caballe. Atunci când celebrul tenor Jose Carerras avea leucemie, ea l-a ajutat să învingă boala. Venea în fiecare zi la spital, stătea câte două ore, îl ţinea de mână, încercând să-i transmită energie şi speranţă. Iar când copilul ei de 15 ani a răcit şi ea se afla în America, a rupt un contract foarte avantajos, a lăsat Metropoliten Opera, s-a urcat în primul avion şi s-a întors în Spania, la copilul ei. Cred că şi eu aş fi procedat la fel…
