Tamara Cărăuș: „Se reia motivul obscen al moldovenismului. Întreaga existență politică a RM e o existență nudă încât îți vine să întorci capul dezgustat”

Mulțumesc foarte mult pentru detectarea magnetismului cărții și a energiilor ei: magnetismul și energia ei există dacă există și cititori care să contribuie la activarea lor. Ideea cărții a apărut la mijlocul lunii septembrie 2016, când m-am întâlnit cu directorul editurii Cartier, Gheorghe Erizanu, la o lansare de carte la Librăria din Centru și mi-a zis că e timpul să public o nouă carte la Cartier, și să trec peste câteva zile pe la editură cu un titlu și o descriere de o pagină a cărții. Peste câteva zile m-am prezentat cu acest titlu și cu rezumatul de o pagină al viitoarei cărți. Am ieșit cu un contract și cu un termen limită pentru predarea manuscrisului – 15 aprilie 2017. Și l-am respectat, deși între timp am avut multe alte chestiuni de făcut, căci a fost un an academic, – 2016/2017, așa număr eu anii! – cu proiect și instituție. Așa sunt anii mei: unii sunt plini de solicitări, alții sunt ani în care mă aflu în afara instituțiilor și a schimburilor instituționale. Iar când am solicitări și vreun termen limită le iau im serios și le tratez împărătește. Și astfel am scris „Limba de hârtie”, în 5 luni, printre alte solicitări. Probabil cartea trebuia scrisă: de câte ori făceam curățenie printre hârtiile mele din secolul și mileniul trecut, dădeam peste caietele și carnetele de cuvinte despre care scriu în  „Limba de hârtie”. Erau ceva ce nu putea fi aruncat, bineînțeles, dar nu le țineam pentru a le valorifica cumva. Apoi am constatat că acele hârtii sunt chiar limba mea de hârtie, și odată conturată această perspectivă a limbii de hârtie – totul s-a spus de la sine, ca o descurcare a unui puzzle când îți rămân ultimele câteva piese.

– Din copilărie ai avut un vis major: să scrii și să vorbești frumos. Un caiet de cuvinte, început de tine la 12 ani, se numea „caiet de calificare culturală”. Ce spuneau părinții, frații și surorile tale văzându-te că scrii în acel caiet?

Părinții aveau lucruri mai importante de făcut, – muncile de zi cu zi, – iar frații și surorile erau deja mari, care la studii, care deja la joburile lor. Nu se uitau nici unii, nici alții prin hârtii mele. Nimeni nu se interesa ce citeam, cu atât mai mult ce scriam, căci, pe drept cuvânt, ce aș fi putut scrie așa interesant sau provocator? Și dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut cuvinte scrise în coloane, unele cu explicații, altele doar cu semne de întrebare, ceea ce însemna ca nu știam ce înseamnă acel cuvânt și nici nu găsisem explicația în dicționarele accesibile mie pe atunci. A existat o singură excepție la această indiferență: odată părinții au pus pe foc cartea pe care tocmai o citeam, și al cărei titlu era „101 întrebări și răspunsuri pentru credincioși”. S-a întâmplat excepția pentru că s-a întâmplat să fiu eu în câmpul lor vizual cu carte cu tot: stăteam pe locul cel mai cald de lângă sobă, cu cartea în mâini citind-o, loc ce s-ar fi cuvenit altcuiva care muncise în frig, iar eu îl ocupam și încă citind asemenea carte care, în înțelegerea lor imediată, îl ponegrea pe Dumnezeu în care părinții mei credeau, dar așa cu bun simț, fără prea multă fervoare. Cartea li s-a părut un fals și așa și era, căci încerca să explice miracolele religiei cu argumente științifice și să dea jos de pe ochii credincioșilor vălul falsei conștiințe care era religia. Odată descoperită, cartea s-a și mistuit în focul ce încălzea soba, însă acest gest doar mi-a întărit ateismul și m-a pus în situația penibilă să explic bibliotecarei ce s-a întâmplat cu cartea, căci era împrumutată de la bibliotecă.

– Povestești în carte că în satul natal ai mers la păscut oile, această ocupație era total plictisitoare pentru tine, îți era străină, ai vrut să scapi de ea pentru totdeauna și ai scăpat. Totuși, ce-ți amintești de oile voastre? Erau multe, puține, blânde, obraznice, proaste? Ce cuvinte despre oi au conotație culturală? Sau brânza, lâna, scaieții, behăitul ne îndepărtează de cultură?

Oile erau ca… oile, dar pentru mine erau niște arătări venite din alte vremuri pe care le credeam apuse sau care trebuiau să apună cât mai repede. Și de aici și furia mea că oile mai existau încă… Ceea ce percepeam eu ca fiind din alte vremuri era desigur păstoritul, practica păscutului oilor și toate activitățile anexă. Păscutul oilor făcea parte din șirul de activități pe care le detestam cu intensitate, de exemplu, unsul pereților și podelelor cu lut amestecat cu balegă – mie îmi revenea sarcina colectării băleguțelor de cal. În preajma zilelor când trebuia să dăm cu lut, imediat cum se auzea vreo căruță trecând pe drum trebuia să iau o găleată de tablă, să ies în drum și să merg o vreme pe unde a mers căruța să văd dacă nu e vreo băleguță proaspătă. Aceste activități îmi păreau pe deplin o rămânere în urma și o tragere înapoi. Oile și păstoritul mă îndepărtau de cultură și civilizație, iar eu, după cum se vede, eram determinată să ajung modernitatea din urmă…

Se pare că nu doar eu credeam că oile și păstoritul te îndepărtează de cultură și civilizație, ci toată lumea din jur, căci proprietarii de oi din sat se rânduiau cu păscutul oilor deoarece nu mai vroia nimeni să fie cioban. În diviziunea socială a satului nu mai era loc de cioban, era statutul cel mai de jos în ierarhia ocupațiilor. Dar poate nici nu era inclus în ierarhie ci rămas, într-adevăr, în alte vremuri. Vacile erau deja crescute civilizat în ferme și mulse automat, deci încă mai puteai să stai pe lângă vaci fără a te declasa, ba dimpotrivă, puteai deveni erou sau eroină a muncii mulgând vacile destoinic (știind că existau mulgătoare eroi ai muncii, mă întrebam tot timpul cum se face că doar unele mulgătoare mulg mai bine și mai mult? Mi le imaginam demonice, trăgând nemilos și îndelung de ugerul vacii). Însă nimeni nu mulgea atunci automatizat oile, trebuia să îngenunchezi pentru a le mulge, iar mie mi se părea acel act un fel de umilință și pentru om și pentru oaie, și desigur mi se părea firesc să nu vrea să fie nimeni cioban. Și atât de tare mi-a displăcut practica oieritului încât nu m-am atins vreodată și nu mă ating nici acum de produsele oieritului. O indigestie ideologică, produsă de frustrarea amânării intrării mele depline în civilizație…

Păstoritul e una, ciobanul și ierarhia lui socială e alta, dar ce aveam cu animalul? Poate animalul să te îndepărteze de civilizație și de cultură? Avea oaia vreo vină pentru frustrarea mea? Îi atribuiam, desigur, vina de a exista, ziceam că dacă ar dispărea oaia ar dispărea, logic, și păscutul lor. Și aici trebuie să râdeam sau să punem un semn de ăla de pe rețelele de socializare, și care înseamnă lol! Știu că acum sunt ciobani cu facultate – chiar cu facultate de filozofie – adică există persoane care după absolvirea facultății s-au făcut ciobani. Sunt ciobani care au conturi pe Facebook și Instagram unde postează poze cu oile și care scriu bloguri despre transhumanță. Sunt ciobani cool și hipsteri, dar care mie mi se par doar o poză, căci nu poți paște oile pe Facebook sau pe Instagram, iar păscutul, mulsul, adăpatul, tunsul oilor, precum și curățatul stânelor, nu pot fi activități cool, ci activități care necesită un fel de smerenie incompatibilă cu rețelele de socializare.

– Comentezi foarte interesant în carte descântecul auzit de la o babă „vrăjitoare” din sat. Cum l-ai memorizat? Cine sunt personajele principale în descântec? Care sunt verbele de bază, substantivele-cheie?

Descântecul și baba descântătoare ar fi trebuit să facă parte din aceleași vremuri demult apuse ca și oile, dar totuși spre deosebire de ideea păstoritului, ideea de descântec m-a cucerit, se pare. Descântecul era făcut prin cuvinte și presupunea că e posibil să vindeci prin cuvinte spuse într-un fel și nu în altul, și dacă cuvântul are o asemenea forță atunci mi-am dorit să posed și eu forța cuvintelor – tocmai în descântec am identificat eu o sursă a credinței mele adolescentine în puterea cuvântului. Vroiam ca atunci când voi vorbi frumos cu cuvintele pe care le transcriam în caiete, să aduc binele și să stârpesc răul. Am furat descântecul, așa cum se cuvine, în timp ce-l rostea baba descântătoare a satului – l-am reținut nu doar pe cel de spăriet pe care l-am reprodus în „Limba de hârtie”, ci și un descântec de deochi, și chiar unul numit „de orbalț” pentru durerile de urechi sau dinți, deși aici nu era spectaculos descântecul în sine, ci ritualul și practica care le presupunea, și anume, trebuia să faci focul pe obrazul cel suferind de durerea de măsele sau de otită: se punea pe obraz sau pe ureche o cârpă roșie, peste aceasta se așternea o cârpă umedă pe care se ardeau nouă ghemotoace de câlți și cât ardeau câlții, baba spunea repede descântecul – „Voi nouă oameni roșii cu topoare roșii, unde vă duceți? Ne ducem să tăiem pădurea roșie” etc., și trebuiau înduplecați acei oameni roșii să nu meargă la tăiat pădurea roșie, ci să meargă la cel cu otita să îi taie umflătura din cap, din urechi, din obraz etc. Am înțeles abia mai târziu că în descântec cuvintele trebuie să respecte incantația, indiferent de ceea ce se spune. Ce trebuia eu să fur pe lângă cuvintele ce alcătuiau descântecul era și încrederea în capacitatea de vindecare prin bălmăjirea de cuvinte – ei, iată că această încredere am eșuat să o fur. Ca să crezi că poți vindeca prin bălmăjirea de cuvinte îți trebuie cam aceeași încredere în sine pe care o promit toate cărțile de self-help („dacă crezi în tine reușești” e motivul care face prosperă industria publicării cărților de self-help și evident trebuie să nu funcționeze aceste sfaturi căci altfel ar exista o singură carte de acest gen ce ar rezolva toate problemele). În cazul capacității de descântare trebuia să crezi deopotrivă în cuvânt și în tine, în capacitatea ta de a vindeca prin cuvânt și prin limbă – eu însă am crezut mai mult în limbă – în limba vorbită în cuvinte frumoase – decât în mine. Aceasta, se pare, e o explicație de ce nu m-am apucat de descântat…

– Descrii fascinant lupta ta cu Limba, această confruntare are ceva demiurgic. „Limba de hârtie“, limba cultă pe care ai învățat-o din cărți, e sabotată și azi de limba de sânge, de dialectul rural? Sau a învins, definitiv, „limba de hârtie”?

În lupta mea cu Limba, a învins … Limba. Limba învinge întotdeauna, căci ea nu se lasă prinsă niciodată definitiv nici în limba de hârtie, nici în cea de sânge (sau poate lapte) rural. Nimic nu îți e dat pentru totdeauna în limbă. Nu poți să faci limba proprietatea ta. Limba e a tuturor și a nimănui, e inapropriabilă. Chiar și poeții sau scriitorii despre care se zice că stăpânesc limba, de fapt nu o stăpânesc: limba fuge și de la ei, eventual îi lasă cu stilul. Desigur, nu e un lucru minor să ai un stil de a scrie, unul original și proaspăt care să dea impresia că aduce un suflu noi limbii, dar și acel stil riscă să devină doar stil și manierism din care limba vie să se scurgă pe nesimțite. Limba nu poate fi stăpânită pe deplin, nu ne este niciodată pe deplin transparentă, așa cum nu suntem nici noi transparenți în întregime nouă înșine în ceea ce facem și cum facem. Și nu zic acest lucru cu vreo smerenie sau cu vreo tentativă de odă de cântare a limbii – o zic cu un fel de resemnare dar și cu un fel de realism. Ar trebui să începem să consideram limba inapropriabilă și pornind de la limbă să încercăm să gândim lumea ca fiind inapropriabilă, să ieșim din tiparele de gândire care ne fac să acționăm ca și cum totul trebuie cucerit și stăpânit, și că orice există poate să fie al tău, proprietatea ta, altfel spus, să încercăm să regândim proprietatea însăși pornind de la inaproprierea limbii.

– Ce înseamnă moldovenismul din RM, în opinia ta? Ce forme are în prezent? De ce oamenii se resemnează în interiorul acestui moldovenism?

Moldovenismul din RM a însemnat și însemnă fără echivoc o încercare de a reduce șansele și oportunitățile persoanelor din RM, să reduci capacitatea de exprimare, și deci de gândire, respectul de sine și alte mici suporturi invizibile care îi sunt necesare omului pentru a fi înțeles, a fi și el în lume și de rând cu lumea. S-ar părea că libertatea de exprimare și respectul de sine sunt vorbe pur și simplu, dar e cât se poate de umilitor să te oprești la mijloc de propoziție căci nu știi exact cum se spune unor lucruri sau situații pe nume, în limba ta maternă, sau să zici ceea ce intenționai să spui oricum, bâlbâindu-te. Moldovenismul e o încercare de a ieși din constrângerile simbolice dar reale ale limbii, căci nimeni, indiferent de limba în care vorbește, nu are privilegiul să nu ducă propoziția până la capăt sau să nu spună lucrurilor pe nume, lăsându-le bălmăjite și aproximându-le cumva. Privilegiul îl au cei care încă nu au interiorizat constrângerile simbolice care ne structurează că subiecți într-o societate prin intermediul limbii, adică bebelușii, cei care nu pot interioriza constrângerile din cauza disabilităților mentale și cei care deja au ieșit de sub constrângerile ei afundându-se în nebunie. Moldovenismul ca politică de stat e o încercare de a-i face pe toți infantili…

– Dacă te-ai întâlni față în față cu Dodon, ce i-ai spune în primul rând? Ai putea, în general, să vorbești cu el, să discuți, să-l întrebi ceva?

Nu am ce să-l întreb pe actualul președinte al RM, totul e clar demult. Întreaga existență politică a RM, de când există acest stat, e o existență nudă încât îți vine să întorci capul dezgustat ca de la orice nuditate dezgolită în public și în fața tuturor. RM există pentru că unii și-au dorit cu tot dinadinsul să fie prim-miniștri, șefi de stat, președinți de academie, și alți nenumărați șefi. Dar cei care au azi toată puterea politică, cu actualul președinte în frunte, adaugă și mai multă obscenitate acestei nudități. Precedentele guvernări au mai acceptat unele spoieli de bun simț numind limba română și încheind discuțiile despre istorie etc., acum se reia motivul obscen al moldovenismului ca diferență lingvistică și istorică, pentru a te crede șef peste ce ai vrea tu să fii. Iar a scoate la vedere fanteziile de preamărire și satisfacție care te încearcă e întotdeauna obscen.

– Cum îi ferești pe copiii tăi de o limbă poluată?

Îi feresc mai greu decât mi-am imaginat. Credeam că exemplul propriu e suficient, dar au fost multe situații începând cu grădinița și care nu s-au încheiat cu grădinița, când au preluat de la semenii de grădiniță și apoi de la colegii de școală unele cuvinte incorecte sau moldovenisme. Și atunci a trebuit să explic de ce nu e corect dacă toată lumea vorbește așa, inclusiv educatoarea, și toți înțeleg ce se spune. Am explicat desigur, dar uneori m-a cuprins indignarea, uneori mi-au dat și lacrimile de nedumerire, căci credeam că eu am dus lupta cu limba incorectă ca sa fie mai ușor pentru alții…

– Ai în carte și un imn dedicat Limbii, reproduc un fragment: „A fost o dragoste cu năbădăi, umilințe, lacrimi, certuri și scandaluri care au arătat focul pasiunii mele, dar mai ales au arătat dependența mea față de obiectul iubirii. Cu cât mă trăda mai mult iubirea mea, cu atât mai puternică îmi era dorința să fiu una cu Limba. Și paradoxal – și aici istoria mea de iubire e în afara tuturor regulilor și legităților – tocmai în acele clipe când mă părăsea iubirea mea mă lua cel mai mult cu ea, mă ducea în adâncurile Limbii și mă pulveriza într-un extaz primordial…” Aceste rânduri de o mare frumusețe ne emoționează profund. Mulțumim pentru „Limba de hârtie” și te rog să-mi spui, ce preocupări ai astăzi? Ai început un nou proiect? Ești în Chișinău sau altundeva? Ce te face să privești cu entuziasm realitatea?

Mulțumesc pentru aprecierile „Limbii de Hârtie” și pentru lectura atentă a cărții. Mă bucur de fiecare cititor. Chiar dacă am mai scris niște cărți, de fiecare dată mă bucur când cineva le și citește, fiecare cititor mi se pare un dar neașteptat, deși aparent nu ar trebui să fie chiar așa – o carte se publică pentru a fi citită, deci a avea cititori nu ar trebui să fie un fapt extraordinar. Totuși, acum când zilnic se publică mii de cărți peste tot în lume, nu poți avea nici o certitudine că textul tău va ajunge la cineva – și de aceea de câte ori cele scrise de mine sunt citite sau citate mă simt de parcă aș fi câștigat la loto (deși nu am câștigat vreodată și nici nu am cumpărat vreodată vreun bilet). În cazul textelor academice, când se fac rapoarte despre cum stai cu cercetarea, trebuie să indici și dacă te-a citat cineva (exista programe ce verifică și numără citările) și de fiecare dată când constat că cineva m-a citat – și presupun ca m-a și citit – pentru câteva clipe cred că întregul efortul nu e chiar în zadar…

Acum se întâmplă să am un proiect, în afara RM ca toate proiectele mele academice, după o perioadă de un an și jumătate cât am fost fără proiect și în căutarea proiectului. Căci așa decurge existența mea – în căutarea șansei și a instituției care să-mi accepte proiectul – și, când am noroc, să fiu cu, în și întru proiect. Deși proiectele trebuie prezentate în dosare consistente, cu scop, sarcini, metode de realizare, totuși în spatele procedurilor trebuie să se vadă că ești una cu proiectul, că se va hrăni și va crește din existența ta. Și astfel ticluit, trimiți proiectul-dosar în hăul și jungla competiției cu alte câteva zeci sau sute de dosare, după caz, și aștepți să vezi dacă, poate, măcar de data aceasta, ai tras tu biletul norocos, căci de la un punct încolo aceste competiții internaționale deschise tuturor, sunt în final un fel de loterie, de exemplu, într-o competiție internațională la care participa 100 de candidați, 10 sunt cu toții excelenți, sclipitori, performanți etc., dar numai unul poate fi ales, și aici norocul și șansa au un rol mult, mult mai mare decât meritul.

Și astfel cum mai întotdeauna încerc să(-mi) dau seama de ce mi se întâmpla, am tot încercat în ultimii ani să înțeleg – filosofic dacă se poate – ce înseamnă muncă și cum trece munca prin transformări atât de radicale, ce înseamnă să fii tot timpul în competiție, ce înseamnă să trăiești cu munci și proiecte temporare, neștiind exact ce vei face peste câteva luni, ca sa nu mai vorbim de ani, ce înseamnă să trăiești în precaritate și să fii precar – așa a fost numită această condiție a nesiguranței creată de transformările muncii – iar precaritatea academică e una din cele mai consistente, căci numărul de persoane cu doctorat(e) sporește an de an, însă numărul catedrelor care i-ar putea încorpora/angaja e cam același, deseori optimizându-se și ele, căci în zilele noastre se crede că și universitățile trebuie și fie și ele eficiente și rentabile. Și desigur încerc să văd dacă putem să ne imaginam o societate post-muncă, căci joburile deja devin o aplicație, iar roboții și Inteligența Artificială, se zice, vor face oamenii și munca omului inutile și superflue. În orice situație problematică mă aflu, parcă aud un îndemn-interpelare: „Să dai seama, doamnă!”, și astfel acum, pe lângă alte proiecte, încerc să dau seama despre ce înseamnă să fie precar. Fără a dispera desigur, dar oricum condiția precarității (muncii și nu numai) nu adaugă entuziasm privirii mele asupra realității.

Dar nu disper desigur, nici măcar în situația când tema academică căreia i-am dedicat vreo șapte ani de cercetare prin și în afara proiectelor – cosmopolitismul – este infirmată zi de zi prin populisme și xenofobii, precum Brexit-ul care săvârșitu-s-a aceste zile. Totuși, toate neroziile naționaliste nu mă opresc din afirmarea cosmopolitismului, ba chiar mă fac să îl afirm și mai tranșant. Unii își imaginează ca a gândi ca un cetățean al lumii e naiv – dimpotrivă, naivitate e să crezi că poți să te retragi în cochilia ta de țară și să fii great again. Populismele și xenofobiile de azi sunt o modalitate de a exprima nemulțumirile de altă natură, îndeosebi economice și sociale: lipsa joburilor, lipsa protecției sociale, competiția permanentă etc., și la majoritatea problemelor societatea contemporană are un răspuns dominant – nu ai încercat destul, nu ai dat tot ce poți, nu ai încercat să te depășești în fiecare zi, nu ți-ai declanșat antreprenorul interior etc., astfel eșecul este individualizat, pus pe seama celui înfrânt și nu pe sistemul care produce înfrângeri. Iar lumea nu are alte limbaje prin care să își exprime angoasele și nemulțumirea și dă vina pe străini și imigranți, care „ne fură slujbele și ne întinează cultura”. Bizareria e că într-o societate globală care îți cere să fii de succes și să te realizezi, lumea nu are alt limbaj la îndemână pentru exprimarea sentimentului de nesiguranță, precaritate și înfrângere, decât „luarea țării înapoi”. În aceste circumstanțe, ține de responsabilitatea mea să afirm în continuare cosmopolitismul, să scriu despre cum putem deveni și acționa ca cetățeni ai lumii în pofida sau datorită precarității și a sentimentului de înfrângere, căci învingătorii, chiar dacă iau totul, sunt puțini, iar noi, ceilalți, suntem mulți și trebuie să luăm, de ce nu, lumea înapoi. 

– Îți mulțumesc și mult succes în continuare!