Tatăl iertător

Am mai vorbit despre această pildă și cred că toți o cunoașteți. E vorba despre un tată cu doi fii, iar cel mic își ia partea de avere, pleacă departe și trăiește în desfrâu până sărăcește. Ajunge îngrijitor la porci, mort de foame, dar nu îndrăznește să mănânce roșcovele porcilor. Se întoarce acasă, își cere iertare, e primit, tatăl face o petrecere. Spre final întâlnim invidia fratelui mai mare, iar tatăl îi răspunde: "Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat." (Luca 15; 11-32)

Știu că altădată spunând despre această pildă am insistat pe faptul că fiul rătăcitor nu era căzut iremediabil, el încă avea virtuți: foamea lui e ca un post și chiar dacă suferă nu fură din mâncarea porcilor. Această înfrânare îi dă smerenia de a se întoarce cerând să fie primit ca rob în casa tatălui său.

Acum aș vrea să insist mai mult pe fratele cel mare și pe primirea tatălui. Ni se spune că tatăl de departe cunoscându-l a fugit în calea lui și l-a sărutat, apoi le-a cerut slugilor: "Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim" (Luca 15; 22-23). Toți știm că de fapt tatăl din pildă e Dumnezeu care așteaptă întoarcerea oilor rătăcitoare. Haina lui cea dintâi e haina albă a botezului pe care noi toți o întinăm în păcate. Inelul e restabilirea lui în condiția de fiu; primirea lui la moștenire. Încălțamintea – restabilirea autorității. Iar cel mai important simbol îl constituie cina, gătirea vițelului cel gras, care trimite neîndoielnic la împărtășanie. Această primire cu bucurie, în care tatăl menționează că fiul lui a fost mort și a înviat, ni-L arată pe Dumnezeu plin de iubire și trimite spre nașterea din nou prin har despre care i-a vorbit Iisus lui Nicodim (Ioan 3, 5).

Fratele cel mare în loc să se bucure, se supără văzând cu câtă cinste îl primește tatăl pe acel fiu rătăcitor și desfrânat. Această invidie nici nu are rost să o analizăm fiindcă o cunoaștem prea bine. Chipul creștinul formalist, care fără să înțeleagă duhul legii, ci doar litera ei, și care dincolo de pragul bisericii privește cu invidie spre cei ce petrec cum vor, dar și cu judecată când aceștia se întorc cu smerenie spre Dumnezeu.

Asemănarea cu pilda vameșului și a fariseului vine în acest punct al povestirii. Vedem că fiul cel mare a ascultat toate poruncile tatălui, dar nu are nici dragoste, nici smerenie, întocmai ca fariseul. Pe când fiul mai mic, ca vameșul, regretă viața lui rea și se smerește înaintea Tatălui Ceresc. Ca și acolo, tot așa și aici ar trebui să ne dorim nu să fim fiul rătăcitor, ci să avem comportamentul și ascultarea celui dintâi, dar smerenia și dragostea celui din urmă.