Thomas Gomart: „Întrebarea e dacă Moldova va reuşi să se afirme ca o democraţie veritabilă”

Doctor în Istorie la Paris I Panthéon-Sorbonne, e un bun cunoscător al zonei estice a Europei şi, în special, al spaţiului ex-sovietic. Este autor al mai multor studii şi cărţi despre Rusia, ultima sa lucrare la această temă fiind „Russian Energy Security and Foreign Policy” (2011).

– Dle Gomart, ce caută un expert în Rusia la Chişinău?

– Mi-ar plăcea să zic că am venit să vă gust vinurile – şi chiar le-am gustat, în zilele pe care le-am petrecut aici, găsindu-le extraordinare -, dar sigur că nu doar asta m-a adus în Moldova. Am venit pentru a înţelege mai bine Rusia, dar şi pentru a mă întâlni cu mai mulţi reprezentanţi ai mediului politic şi socio-civil de la Chişinău, pentru a vedea cum e percepută de aici Rusia…

– Într-un interviu pe care l-am realizat acum trei ani la Paris, îmi spuneaţi că „dacă vorbeşti despre Moldova în Franţa, înainte de toate, se va discuta despre Transnistria, după care va urma relaţia cu România şi, în cele din urmă, cea cu Ucraina. Abia după acestea trei vine rândul Rusiei”…

– Sunt de acord şi acum cu asta. Avem, în interiorul UE, o criză care face foarte vagi perspectivele de extindere a Uniunii. Astăzi, subiectul primordial care preocupă Europa este cum va supravieţui zona euro şi care e nivelul de coerenţă în sânul acestei zone. De cealaltă parte, se observă o revigorare a Rusiei şi încercarea ei de a „recuceri” – cel puţin, politic – teritoriile pierdute, inclusiv prin crearea Uniunii Vamale Rusia-Belarus-Kazahstan şi atragerea în acest parteneriat a unor ţări care şi-au anunţat deschis parcursul european.

– Se teme Europa de Rusia?

– Trebuie să menţionez că în Europa există diverse păreri vizavi de Rusia, diverse percepţii. Dar nu cred că în 2011 putem vorbi de teamă – majoritatea membrilor UE înclină spre aceea că Rusia trebuie să devină un partener al Uniunii. Evident că ea nu va fi un partener simplu – niciodată nu a fost. La sigur că vor mai apărea divergenţe în relaţiile bilaterale cu Rusia. Dar nici să negăm rolul ei economic şi chiar cel de securitate în regiune nu putem. De fapt, asistăm la o evoluţie a relaţiilor comerciale între ambele părţi, deşi încă se mai poartă negocieri pentru a găsi un cadru legal pentru aceste colaborări. În plus, în Europa, politica externă nu ocupă un rol primordial în mesajul electoral, respectiv la nivel intern oamenii sunt preocupaţi de alte probleme.

– La noi, dimpotrivă, de 20 de ani încoace, politicienii, dar şi societatea se împart în cei care sunt cu Rusia şi cei care sunt împotrivă. Totodată, în ultimii ani, tendinţa Rusiei de a-şi recuceri vecinătatea apropiată, precum defineşte Kremlinul fostele republici sovietice, se resimte tot mai mult…

– Aş zice, totuşi, că mai curând e vorba de o anumită dinamică a Rusiei în relaţia cu foştii „parteneri de URSS” – ca reacţie la dinamica extinderii UE din 2004, apoi din 2007, cu Bulgaria şi România. Aceste extinderi au avut un impact serios şi asupra unor ţări ca Moldova, fie şi indirect. Totodată, criza economică şi instituţională prin care trece UE îi permite Rusiei să se prezinte ca o ţară emergentă, capabilă să-şi ajute vechii prieteni, inclusiv din punct de vedere financiar. Dar nu cred că Moscova e pornită pe recucerire în sensul dur al cuvântului – nici nu ar avea mijloace pentru asta. Mai curând este dorinţa ei de a juca un rol în tensiunea actuală dintre euro şi dolar, la care se adaugă ambiţia de a demonstra că e o putere în creştere şi ascensiune.

– Chiar fiind putere în ascensiune, nu a reuşit să transforme în poveste de succes nici măcar CSI…

– Rusia dezvoltă cu greu proiectele integraţioniste, iar CSI nu este cea mai bună platformă pentru astfel de proiecte. Sunt destul de „fragile” din punctul de vedere al fundamentului şi alte proiecte menite să readucă împreună fostele republici sovietice. Uniunea Vamală, bunăoară, intră în contradicţie cu prezenţa în Organizaţia Mondială a Comerţului. În plus, Rusia niciodată n-a agreat Politica Europeană de Vecinătate a Bruxellesului, iar aceasta vizează şi Ucraina, şi Moldova, şi ţările din Caucaz. Cum să le integrezi?..

– Aţi pomenit de criza euro. Ce credeţi că se va întâmpla? Sunt destui moldoveni care se întreabă dacă nu cumva, într-o zi, euro va dispărea…

– Situaţia e gravă şi, la nivel teoretic, nimic nu este imposibil. Dar să nu uităm că problema monedei euro este problema încrederii reciproce dintre ţările membre ale zonei euro. Din acest punct de vedere, repet, situaţia e gravă. Totodată, euro este procesul cel mai emblematic al UE şi sfârşitul zonei euro va însemna nu doar efecte economice extrem de grele pentru economiile europene, ci şi pierderea unui pilon-simbol al Europei comune. Astfel, criza euro nu e doar o criză economică, ci şi una politică, una care atinge de o manieră decisivă solidaritatea europeană. De aceea, cancelariile europene sunt datoare să găsească o soluţie salvatoare. Şi cred că o vor găsi.

– Cum vă pare Moldova pe care, de altfel, o vizitaţi pentru prima dată?

– Şi tocmai din acest motiv îmi e dificil să vă răspund. În cele câteva zile de aflare la Chişinău am întâlnit persoane extrem de inteligente şi competente în meseria pe care o practică, în poziţiile pe care le deţin şi, mai ales, extrem de motivate spre integrarea europeană a ţării. Dar bănuiesc că sunt destul de mulţi cetăţeni moldoveni care, dimpotrivă, nu-şi doresc această integrare.

– Să ştiţi că acesta este unul dintre multiplele paradoxuri moldoveneşti: în sondaje spunem că ne dorim integrarea europeană – şi chiar ne dorim membri ai Europei! -, dar votăm totodată actori politici antieuropeni…

– Cred că întrebarea care se pune astăzi e dacă Moldova va reuşi, după tot zbuciumul din ultimii ani, din ultimele cicluri electorale, să se afirme ca o democraţie veritabilă şi să meargă ferm pe calea reformelor. Aceasta va fi cea mai fermă garanţie pentru o apropiere fie şi mai lentă, dar sigură, de UE. Există, bineînţeles, o serie de îngrijorări referitoare la stabilitatea politică internă a Moldovei la acest moment, dar dacă veţi reuşi să arătaţi că sunteţi capabili să gestionaţi această situaţie, impactul de imagine va fi unul pozitiv.

– Ce facem cu Transnistria? Că tot suntem percepuţi prin această prismă… Şi aici Rusia e un actor important, flancată – mai recent – şi de Germania. Sunt voci care vorbesc despre un nou pact Molotov-Ribbentrop, apropo…

– În mod cert, Transnistria influenţează percepţia vizavi de Moldova, ceea ce înseamnă că ţara dumneavoastră este văzută şi prin prisma Rusiei. Din fericire, mai ales în ultimul timp, Moldova e văzută din ce în ce mai mult şi prin prisma României, de când aceasta a devenit membru al UE. Cât priveşte un nou „pact”, eu întotdeauna sunt extrem de rezervat vizavi de referinţele istorice. Pentru că, de obicei, acestea sunt folosite pentru a polua dezbaterile.

Din punctul meu de vedere, iniţiativa germano-rusă de mediere a problemei transnistrene este binevenită în măsura în care exprimă voinţa de a soluţiona acest conflict îngheţat, care otrăveşte relaţiile dintre UE şi Rusia şi, mai ales, paralizează Moldova. Totodată, aş spune că faptul că Berlinul – care evident că şi-a propus să se impună ca un actor de securitate în Europa – şi Rusia s-au axat anume pe acest dosar trădează o anumită febleţe a ambiţiilor germano-ruse. Aceste două mari puteri ar putea face mult mai mult în cadrul Uniunii. Totuşi, în concluzie, cred că, în general, este o evoluţie pozitivă.

– Care însă e marcată de câteva carenţe, cum ar fi aceea că Rusia nu-şi respectă angajamentul de a-şi retrage trupele de pe teritoriul RM. Sau de faptul că există riscul ca să fie găsite soluţii tehnice de reintegrare, dar să rămânem două entităţi politice străine, precum am şi fost ultimii 20 de ani. Smirnov şi maşina lui de propagandă într-adevăr au creat un alt popor.

– Cred că, dacă proiectul ruso-german va avansa, prezenţa militară rusă în Transnistria va fi soluţionată – fie cu concursul oficialilor europeni, în dialogul bilateral pe care-l au ei cu Rusia, fie prin insistenţa actorilor implicaţi în procesul de negocieri. Este eminamente munca diplomaţilor să caute şi să găsească soluţii. Poate se va merge pe varianta unei retrageri eşalonate, ceea ce va fi mai uşor acceptat de către Tiraspol… Se pare însă că al doilea aspect de care vorbiţi e şi mai greu decât primul, pentru că presupune schimbarea mentalităţilor. Dar şi aici nu veţi reuşi până nu veţi porni anumite procese.

– Ar putea scutul american antirachetă, instalat de curând în România, să afecteze şi acest proces de reglementare transnistreană? Căci Rusia nu şi-a ascuns iritarea de la acest fapt, dar şi Transnistria s-a agitat din nou…

– Sigur că în următorii câţiva ani acesta va fi un subiect important în dialogul dintre SUA, NATO, Rusia, dar şi Europa. Un subiect care va fi reactualizat şi în contextul electoral al Rusiei de anul viitor, şi în discursul naţionalist din această ţară, şi când va veni vorba de retragerea din Transnistria… Înţeleg că Rusia se simte cumva încercuită – NATO e şi la Sud, şi la Vest, şi la Sud-Est. Iar credibilitatea nucleară e principalul as al Rusiei când vine vorba de politici de securitate. De aceea sunt două opţiuni: prima ţine de asocierea foarte restrânsă a Rusiei cu sistemul antirachetă – şi aceasta e cea mai bună posibilitate de a lega Rusia de Occident şi într-o oarecare măsură Occidentul de Rusia; a doua ar fi creşterea tensiunii între NATO şi forţele militare ruse în baza neînţelegerilor care vin încă din timpul Războiului Rece, neînţelegeri ce încă reprezintă subiecte aprinse de discuţii. În Rusia, la fel ca şi în NATO, sunt diferite şcoli de gândire care pun în discuţie aceste subiecte sensibile.

– E cumva natural – interese diferite, respectiv şi puncte de vedre diferite…

– Sigur şi, astfel, scutul antirachetă poate fi în un subiect de confruntare destul de puternic. Citisem undeva că ruşii l-au numit „o anaconda ce le-a încolăcit ţara”… Totodată, Rusia ar trebui să înţeleagă – şi cred că înţelege – că în viitorii douăzeci de ani marile provocări de securitate pentru zona euroatlantică nu vor veni din Europa sau din SUA, ci din Sud – din Pakistan, din Iran, Afganistan. Revoluţiile din ţările arabe au dovedit-o. De aceea, oricât de diferite ar fi interesele, Rusia şi Occidentul vor trebui să se solidarizeze în faţa pericolului nuclear care poate să vină din partea acestor ţări.

– Pe dumneavoastră, ca cetăţean european, acest scut vă deranjează?

– Aş da un răspuns din câteva componente. Înainte de toate, în afară de faptul că sunt cetăţean european, sunt şi cetăţean francez, iar cheia politicii de securitate franceze este, în general, arma nucleară. Deci, avem capacitatea de a replica şi, totodată, de a oferi garanţii de securitate şi altor ţări europene. Există, în acelaşi timp, un soi de reticenţă a unor ţări, inclusiv a Franţei, faţă de acest scut, şi asta inclusiv pentru că el a fost iniţiat de către Statele Unite. Dar iată că ţari ca Polonia sau România au acceptat să-l găzduiască, intrând sub aripa de securitate americană. Cert e că europenii trebuie să plătească pentru securitatea lor, atât la nivel comunitar, cât şi la nivel naţional. Cert e că securitatea e ca şi oxigenul – devine vital în clipa în care nu-l avem.

– Care este astăzi relaţia dintre Rusia şi NATO?

– Cred că punctul culminant al relaţiilor dintre NATO şi Rusia a fost atins în toamna anului 2010 la Summitul de la Lisabona. În mod cert s-a produs o îmbunătăţire a relaţiilor după războiul din Georgia din 2008, când relaţiile dintre NATO şi Rusia erau critice. Este important să acordăm atenţie şi evoluţiei NATO ca organizaţie, deoarece NATO din ce în ce mai des se implică în operaţiuni în afara ariei sale de competenţă, în mare parte în Afganistan şi recent în Libia. Astfel, întrebarea ar fi în ce constă evoluţia Alianţei – a cărei rol rămâne unul fundamental în arhitectura securităţii europene – şi care este reacţia Rusiei, precum şi cum rămâne cu statele care au aderat la NATO având drept motiv fundamental dorinţa de a fi protejate de Rusia – de exemplu, Statele Baltice şi într-o oarecare măsură Polonia.

– În 2008, mi-aţi spus: „Situaţia Moldovei este interesantă în măsura în care sunteţi o ţară care nu vrea să devină membră a NATO, fapt ce o distanţează vizibil de ceilalţi aspiranţi la integrarea europeană. Dar, Moldova e percepută ca o ţară mică şi asta ar putea fi şansa voastră. Căci, dacă ar dori, celor 27 de state membre le-ar fi mai uşor să vă digereze pe voi, decât pe cele 50 de milioane de ucraineni, bunăoară”…

– Cred că azi aş putea să vă spun acelaşi lucru. Faptul că nu sunteţi în NATO vă singularizează – dar aici nu e totul pierdut. Şi ca dimensiune Moldova parcă nu s-a schimbat… Deci, rămâne efortul pe care trebuie să-l faceţi pentru ca Europa, destul de obosită astăzi, să vrea să vă „digere”. Integrarea europeană e un proces lung şi dificil, dar acest fapt nu este un motiv pentru care Moldova nu ar trebui să insiste şi să persevereze. Este foarte important ca Moldova să înţeleagă situaţia dificilă din cadrul UE în prezent, să accepte faptul că UE se confruntă cu o criză serioasă în ceea ce priveşte propriile proiecte. Adică, e nevoie să aveţi răbdare, dar în niciun caz să nu renunţaţi.

– Vă mulţumim pentru interviu!