În ultimele două decenii au devenit foarte populare topurile de la sfârșit de an. Am un simț al umorului suficient de evoluat ca să nu iau în serios, le accept, dar numai ca un joc al ziariștilor…
Am făcut cu multă plăcere o scurtă „adnotare”, un CD al cântărețului Mihai Ciobanu, textele cântecelor aparținând poetului Vasile Romanciuc. Când am ascultat prima dată piesele CD-ului, intitulat „Rugă pentru noi”, în care cântă „oastea de trandafiri”, am constatat că artistul nu-și trădează crezul și coboară tot mai adânc spre rădăcinile de foc ale Logosului și Melosului. Cântăreț de o neobișnuită sensibilitate artistică, el nu e doar interpret de muzică, ci un creator de armonii. Profund folcloric, în sensul tradițional și național, dar și profund modern, Mihai Ciobanu se simte în apele sale și în dangătele de jale ale clopotului, și în ritmurile aristocratice ale valsului și tangoului, și în bătaia cadențată a inimii cântecului patriotic. Puțini sunt acei cărora le reușește așa ceva. Ca un experiment pescuitor de perle, el știe să-și aleagă textele pe care le topește în muzica sa. Nu în zadar s-a oprit la poezia lui Vasile Romanciuc – un mare poet a cărui poezie, ca și a lui Gr. Vieru, nu poate fi cântată prost. Numai cântărețul M. Ciobanu putea să găsească notele și ritmurile potrivite pentru „oastea de trandafiri” a poetului V. Romanciuc. Numai vocea lui M. Ciobanu îți poate împăienjeni ochii în lacrimi cu întrebarea „Doamne, cum încape viața noastră toată între două fire mici de busuioc?”. Cu „Rugă pentru noi”, Mihai Ciobanu urcă modest, dar încărcat ca o albină de polen, spre capul listei celor mai mari cântăreți ai neamului românesc.
… Și acum mă întorc la topuri. În multe cazuri, în vârful topurilor ajung nonvalorile. „Piața” noastră de creație este foarte slab protejată în fața nonvalorilor; spre deosebire de o valoare autentică, care e modestă, nonvaloarea e obraznică și dinamică și răzbate și în politică, și în muzică, și în ziaristică, și în literatură… Adevăratele valori sunt create de harnice și modeste albine, care adună mierea în stup, dar nu dau din aripi ca să ajungă în topuri supte din degete…
