Umilirea lui Putin: De ce nu și-a trimis „colonelul” Alexandr Lukașenko armata în Ucraina, în pofida presiunilor Kremlinului?

Săptămâna aceasta, dictatorul bielorus, Alexandr Lukașenko a surprins pe toată lumea când a urat „pace” Ucrainei însă președintele pare să fi trecut printr-o „schimbare la față” semnificativă în ultimele luni, chiar dacă a refuzat încă de la începutul războiului să trimită trupe în Ucraina.

Mai exact, Lukașenko a urat miercuri Ucrainei, când țara și-a sărbătorit Ziua Independenței, „ceruri pașnice, toleranță, curaj, tărie și succes în restaurarea unei vieți decente”, un mesaj respins imediat de oficialii de la Kiev care au acuzat cinismul unui lider care a permis trupelor sale să atace o țară vecină de pe teritoriul său și a permis aviației rusești să îi folosească bazele aeriene.

După 6 luni de război și nenumărate declarații belicoase ale oficialilor de la Moscova, probabil puțini își vor aminti că iarna trecută, când Rusia încă mima limbajul diplomației și Vladimir Putin avea un discurs mai reținut, Lukașenko s-a comportat ca un purtător de cuvânt de facto al Kremlinului, insultând liderii occidentali, amenințându-l pe președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski și a afirmat că, dacă Rusia va ataca, Kievul va cădea în 3-4 zile.

Judecând după retorica chiar și după standardele sale agresivă, Lukașenko și-a imaginat cu adevărat că va ieși victorios de pe urma unui război pe scară largă în Ucraina, fără să aibă vreun preț de plătit. O lovitură decisivă a forțelor armate ruse trebuia să pună pe fugă armata ucraineană și să îl forțeze pe Zelenski să fugă din țară.

Când un nou guvern pro-rus avea să fie instalat la Kiev, cel mai probabil sub fostul președinte Viktor Ianukovici, Belarus ar fi trimis un contingent limitat în Ucraina pentru „menținerea păcii”, fără să participe direct la ostilități, la fel cum o făcuse în luna ianuarie în Kazahstan.

Trupele lui Lukașenko ar fi urmat să se întoarcă în cele din urmă victorioase acasă din Ucraina ocupată fără niciun fel de pierderi.

Lukașenko a rezistat presiunilor puse de Vladimir Putin

Însă încă din primele zile ale invaziei a devenit clar că „operațiunea militară specială” declanșată de Putin pe 24 februarie nu a decurs conform planului. Numeroasele înregistrări video cu coloane blindate rusești în flăcări sau complet spulberate de forțele armate ucrainene au schimbat dramatic retorica lui Lukașenko.

Treptat, el și-a temperat discursul, îndemnând Rusia și Ucraina să se așeze la masa negocierilor, inițial cu Belarus drept mediator. Aceste eforturi diplomatice s-au disipat însă rapid după ce a devenit evident că Turcia va fi principalul mediator al discuțiilor între Moscova și Kiev.

Deși Lukașenko a permis Rusiei să folosească teritoriul țării sale pentru a lansa atacuri aeriene, atacuri cu rachete și o invazie terestră împotriva Ucrainei, el a refuzat ideea de a trimite trupe bieloruse împotriva țării vecine.

Acest lucru nu a fost înghițit cu ușurință de Kremlin, care l-a presat constant să ia parte la vărsarea de sânge de pe frontul ucrainean – în fond, el a promis în mod repetat că armata bielorusă va lupta alături de Rusia dacă va fi nevoie.

După cum nota profesoara Ruth Deyermond din cadrul Departamentului de Război al King’s College din Londra într-o amplă analiză publicată zilele trecute, refuzul lui Lukașenko de a trimite trupe în Ucraina a reprezentat o veritabilă umilință pentru Vladimir Putin.

„Situația este una umilitoare pentru Kremlin: dacă nici măcar Lukașenko nu poate fi strâns cu ușa, ce se alege de hegemonia regională a Rusiei? Iar dacă Rusia nu este o hegemonie regională, ce se întâmplă cu identitatea națională rusească, înrădăcinată în credința că are statutul unei mari puteri?”, nota aceasta.

Temeri că Belarusul va intra în războiul împotriva Ucrainei

Însă când a venit momentul ca Belarusul să trimită trupe să lupte alături de cele rusești, retorica lui Lukașenko s-a schimbat din nou. Potrivit noului său argument, Occidentul încerca să atragă Belarusul în război, dar Minskul a dejucat planurile și își va ține armata să apere eroic spatele forțelor rusești din Ucraina.

De-a lungul lunii martie, în timp ce forțele rusești încercau să înconjoare capitala ucraineană Kiev, speculațiile privind intrarea Belarusului în război erau în toi. În pofida avertismentelor în acest sens ale serviciilor de informații ucrainene, o desfășurare pe scară largă a forțelor bieloruse părea totuși puțin probabilă dată fiind slaba lor pregătire pentru luptă.

Cel mai probabil scenariu era cel al unor incursiuni limitate efectuate de trupele speciale bieloruse în nordul Ucrainei pentru a întrerupe liniile de aprovizionare ale Kievului și atragă trupe ucrainene din alte teatre de luptă. Între 5 și 10 batalioane alcătuite din trupe speciale și brigăzi mecanizate bieloruse au efectuate manevre de-a lungul graniței cu Ucraina în luna martie.

La un moment dat blindatele și tancurile bieloruse au fost marcate cu faimoasele simboluri „V” și „Z” folosite de trupele rusești și cele ale separatiștilor pro-ruși din Donețk și Lugansk. Părea că intrarea Belarusului în război este iminentă.

În cele din urmă trupele lui Lukașenko nu au trecut niciodată granița. La sfârșitul lunii martie forțele rusești s-au retras din regiunile Kiev și Cernihiv și implicarea Belarusului pe frontul nordic și-a pierdut orice sens practic.

Opt batalioane alcătuite din aproximativ 5.000-6.000 de soldați bieloruși încă sunt rotite constant la granița cu Ucraina însă probabilitatea oricărei acțiuni ofensive este evaluată de către analiștii militari ca fiind foarte scăzută.

Așadar, de ce nu s-a alăturat Belarusul războiului, în pofida presiunilor evidente din partea Rusiei?

Forțele armate bieloruse nu sunt încântate să participe la „operațiunea militară specială”

În primul rând, implicarea într-un război împotriva Ucrainei este extrem de nepopular în Belarus. Chiar dacă peste 30% din populație susține Rusia în conflict, doar 3% din cetățenii țării sprijină implicarea directă a Minskului în război. Până și majoritatea susținătorilor lui Lukașenko sunt împotriva acestui lucru.

Bineînțeles, într-un regim autoritar opinia publică, până și opiniile susținătorilor regimului, pot fi ignorate.

Dar un alt motiv și mai presant pentru Lukașenko îl reprezintă starea armatei bieloruse, în special a forțelor sale terestre. Deși acestea au un număr ridicat de vehicule, Belarusul dispune în realitate de doar 20 de tancuri moderne T-72B3. Restul sunt, în cel mai fericit caz, vehicule de luptă depășite din anii 1980.

Nici la capitolul moral forțele bieloruse nu stau mai bine. Deși zvonurile despre neliniști și epurări în rândul ofițerilor superiori vin probabil cel puțin parțial din „munca” serviciilor de informații ucrainene, moralul scăzut și reticența de a lupta în rândul forțelor armate bieloruse, în special printre recruți, sunt faptice.

Grănicerii ucraineni au înregistrat deja cazuri ale unor dezertări din forțele armate sau de securitate bieloruse, chiar și înainte de izbucnirea războiului.

„Colonelul” Lukașenko are o armată de carton

În plus, armata lui Lukașenko nu este doar slab echipată, ea este și foarte mică. Belarusul are în prezent două comandamente ale forțelor terestre – Comandamentul Operațional Vest, ce acoperă granița cu Polonia, și Comandamentul Operațional Nord-Vest, responsabil de apărarea graniței cu statele baltice.

Fiecare comandament are două brigăzi mecanizate alcătuite din trei batalioane de infanterie motorizată și două batalioane de tancuri, o brigadă de artilerie, plus unitățile de sprijin tehnic și logistic. O brigadă are în jur de 1.500 de militari pe timp de pace, număr suplimentat la 3.000 pe timp de război.

Asta înseamnă că o brigadă nu poate desfășura mai mult de 2-3 batalioane la un moment dat. Alte șase batalioane pot fi desfășurate de forțele speciale, dată fiind forța lor totală de aproximativ 6.000 de militari de elită (9.000 pe timp de război).

Per total, capacitatea de luptă a armatei bieloruse este estimată în prezent la aproximativ 16 batalioane sau 11.000 de soldați (25 de batalioane sau 17.000 de soldați după o mobilizare parțială). Numărul abia este suficient pentru a apăra teritoriul bielorus, care ar rămâne descoperit în cazul trimiterii unui contingent semnificativ în Ucraina.

În realitate, Lukașenko, care s-a plâns în mod faimos la începutul lunii februarie că Vladimir Putin i-a promis că îl va face colonel în armata rusă dar nu s-a ținut „încă” de cuvânt, are mai mult nevoie de armata sa nu pentru a se apăra de amenințări externe precum NATO, cât de cele interne.

În 2020 armata, și mai ales forțele speciale, au jucat un rol crucial în reprimarea protestelor populare declanșate de fraudarea alegerilor din luna august. Trimiterea lor în Ucraina ar duce nu doar la distrugerea aproape sigură a unităților, dar ar putea de asemenea declanșa un nou val de proteste în masă care, în absența armatei, ar putea avea mai mult succes decât cele din urmă cu doi ani.

Analiză publicată de CEPA, Centrul de Analiză Politică Europeană.