Ceea ce mai rămâne din vechiul simbol, poate, este fidelitatea umană şi lumina. Doar că lumina nu este una solară, ci una a becului incandescent. E lumina lanternei din subteran, un subteran al fiinţei umane. Acest bulb de lumină mentală pare să înlocuiască lipsa solarului, care e una deficitară: „patru sori la marginea patului, cu jaluzelele trase”; „da, ţi-am mai vorbit despre ce am văzut în oglindă;/ o păpădie îşi resoarbe acele electrice/ în faţa propriei imagini”. Floarea ce creşte în cap tinde spre cer: „povestea asta s-ar complica inutil/ dacă lamele înflorite ale păpădiei/ nu ar decupa cerurile sordide” sau „acum ai liniştea mea în sânge,/ sângele tău urcă frumos/ prin tija păpădiei mele până la cer”. E vorba de o proiecţie halucinatorie, vizionară şi onirică.
Capul, mintea, în sine, apar aici ca un bulb de lumină, ca un bec electric în care se întâmplă totul, e teatrul de război al existenţei în care vuieşte „gălăgia din cap”. Aici „alerg în mine ca şi cum aş vrea să mă feresc de o venă plesnită”, dar „umbrele se agită deasupra creştetului” şi nu rămâne decât „să aşteptăm să ni se desfunde creştetele”. Citeşti păpădia ca une fleur du mal. Observăm că păpădia-implant creşte din cap, din minte, partea determinantă a umanului. Purtătorul acestuia e un electroforus.
E un Homo novus, cel cu păpădia neuroelectronică în creştet. E o ruptură aici cu sinele, un autism, o traumă. Omul-păpădie e un humanoid, un profet postindustrial: „o să mă întorc inginer consultant…/ o să le trimit toate informaţiile prin telepatie”. „Păpădia electrică” e un cip implantat în corpul uman ce contribuie la cuplarea dintre om şi maşină. Corporalitatea umană e „deformată” şi remodelată în acest volum printr-o inginerie organică.
Volumul de poeme are o dedicaţie: „magdei, care a înţeles deja cum stau lucrurile. Magda are o funcţie fundamentală, e un axis mentis, în jurul căreia se roteşte volumul ideatic al cărţii.
Un lucru e cert, cartea e la fel de interesantă ca şi titlul ei. Am apreciat lipsa acelor pagini vanitoase de care este plină literatura română la Est şi la Vest de Prut. Şerban Axinte, cu siguranţă, nu face o poezie contrafăcută. Înţelegerea unei cărţi despre un Homo electricus, căruia, în creştet, îi creşte (nu poate să nu placă tautologia!) o păpădie bionică… Floarea cyborg, deşi aminteşte de „coroanele de plumb” bacoviene, e altceva… Mă întreb dacă autorul însuşi o poate defini?!
Maria Pilchin
