Unii vor un plan asumat de clasa politică de la Bucureşti pentru unirea celor două maluri ale Prutului, alţii cer introducerea în orice formă în Constituţia României a unei prevederi asemănătoare cu cea din Constituţia Germaniei Federale dinaintea căderii Zidului Berlinului. Sunt şi unii care nu spun deschis că vor unire, dar vor o strategie guvernamentală coerentă, asumată şi desenată frumos pe principii europene. Sunt foarte mulţi oameni la Bucureşti care vor „ceva” cu Basarabia, deşi multora nu le este clar ce vor, alţii ştiu foarte bine ce îşi doresc, deşi unii dintre ei una spun şi alta gândesc.
Oricare din variantele de mai sus este imposibilă. Orice fel de plan asumat guvernamental cu privire la Basarabia va fi imediat condamnat – şi nu doar de Rusia şi Ucraina! – ca o tendinţă expansionistă, ca un plan agresiv îndreptat împotriva unui stat vecin. O modificare a Constituţiei României care să prevadă unirea cu Basarabia, făcută în anul 2014, la aproape un sfert de secol de la momentul în care ar fi fost cu adevărat oportună – o astfel de iniţiativă ar crea şi mai multe probleme, mai ales în ce priveşte Uniunea Europeană.
În acelaşi timp nu mă pot abţine să nu observ că la Chişinău nimeni nu discută acum despre o strategie a Republicii Moldova faţă de România. Nu în mod deschis cel puţin. Iar când s-a mai întâmplat în trecut o astfel de discuţie (nu până la strategie, dar cel puţin de atitudine) din ce îmi amintesc eu nici pe departe nu a fost vorba de unire, foarte puţin despre relaţii cu adevărat normale şi foarte mult despre adversitate (bineînţeles, nu intră în această caracterizare românii basarabeni care îşi exprimă limpede identitatea naţională şi idealurile politice, însă procentul lor este bine cunoscut, iar multe manevre ale politicienilor din Chişinău sunt îndreptate spre distrugerea oricărei forme de coagulare a acestui grup al românilor basarabeni conştienţi cine sunt şi ce vor). Până la urmă strategia Chişinăului faţă de Bucureşti se rezumă foarte puţin la vorbe şi foarte mult la fapte pe principiul „mielul blând suge de la două oi”.
Ar mai trebui spuse câteva cuvinte şi despre capacitatea de punere în aplicare a unui plan, oricare ar fi el. Iar aici avem cel mai la îndemână exemplul gazoductului de peste Prut. Se vorbeşte despre el de zece ani, munca a început din toamna trecută şi de atunci am tot avut parte de articole de presă în care am văzut cât de greu s-a mişcat conducta. Mai nou, partea română a anunţat încheierea lucrărilor, fraţii de la Chişinău nu se grăbesc foarte tare.
Se va uni Republica Moldova cu România? Nu în secolul XXI, după aceea mai vedem. Oricum, întrebarea este pusă greşit. Statele sunt construcţii care apar şi dispar – problema este la nivelul identităţii naţionale. În momentul în care ar exista o identitate naţională împărtăşită de majoritatea locuitorilor de pe cele două maluri ale Prutului atunci unirea statală ar fi floare la ureche, fără niciun fel de plan sau strategie.
