Un fel de EPIGONI.
De fapt, Eminescu a vrut doar să le atragă atenţia şi s-a gândit: ia hai să mor eu un pic şi să văd cum mă vor plânge cei care m-au urât, cum se vor plodi ca iasca pe trunchiul obosit al scrierilor mele ca să sugă din ele seva pentru a-şi îndulci glasul lor mieros toată spuma asta şi tot gunoiul ista de pe marginea gropii şi care a crezut că-s nebun doar pentru că nu am mai voit ca să-l văz.
Şi s-o mai fi gândit Eminescu să moară un pic, doar un pic-picuţ, atât cât un sărut durut de-al Veronicăi, pentru ca să afle cum arată şi în alte lumi inimaginabila pustietate pe care ţi-o lasă în suflet o dragoste care se stinge în lacrimile tristeţii. Ori poate că s-a aşezat smerit în racla morţii călătoare ca să ajungă la Rovine, sau la Nistru, sau la Tisa şi să-i caute şi să-i întrebe pe gârboviţii cronicari de ce toţi scribii popoarelor din jurul pumnului ista de ţărână românească şi-au scris pentru ţările lor istorii pompoase şi luminoase, iar într-a noastră abia dacă se mai zăreşte uneori câte un opaiţ solitar?
Ca azi a murit EMINESCU.
Şi-a zis că moare doar pentru un minut, dar, neprefăcut cum a fost, şi-a tras capacul până la barbă şi a adormit trist pe perna ultimului vers: „Până ce mor,/ Pleacă-te, îngere/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor…”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
