Ceea ce au uitat majoritatea cercetătorilor literari este că el a condus Teatrul Național din Chișinău și Societatea Actorilor Dramatici din Basarabia în anii 1918-1921. Așa a cunoscut și a îndrăgit noua provincie a României Mari – prin teatru.
Nu sunt convins că cineva va scrie istoria comerţului din Basarabia. Deşi o lucrare la o temă similară, în două volume, a publicat Nicolae Iorga, pe care aşa a şi intitulat-o – Istoria Comerţului în România. O asemenea lucrare ar fi foarte utilă, deoarece prin relaţiile economice, prin felul de organizare a comerţului, putem concretiza nişte priorităţi. Mă refer la produsele agricole mai solicitate, la produsele industriale importate, în relaţiile cu anumite ţări şi regiuni şi, desigur, la personalităţile care s-au afirmat plenar în acest domeniu.
Schimbarea statutului Basarabiei în 1918 a fost nu numai o schimbare politică, s-a schimbat şi raportul la nivelul comercial. Basarabia s-a integrat în sistemul românesc şi aceste noi relaţii au fost stabilite de nişte oameni. Unul dintre aceşti activişti, care a ajutat la racordarea sistemului comercial al Basarabiei la acel românesc, a fost Dimitrie Iov. Putem spune chiar mai mult – el a încercat să facă un gest cultural, aproape că nesăbuit. A condus o companie teatrală românească în Basarabia, adică a avut un post de impresar artistic.
Nu ştiu dacă în anii ’20 aceasta era afacerea cea mai profitabilă, dar firea lui artistică îi dicta să îmbine profesia cu visul. Astăzi ne vine greu să reconstituim toate momentele legate de profesia lui Dimitrie Iov. Faptul că a acceptat activitatea politică denotă o aplecare spre consolidarea unor relaţii la nivelul raporturilor politice şi depărtarea de cele comerciale, care sunt bazate pe relaţia marfă-marfă.
Este curios faptul că în opera lui aproape că nu se reflectă această activitate profesională. Ori că idealiza peste măsură literatura, ori că considera comerţul o activitate care nu poate pretinde să devină pagină de carte.
S-a născut la 9/22 martie 1888, în comuna Uriceni-Flămânzi, jud. Botoşani, în familia negustorilor Teodor şi Ecaterina, fiind mezinul într-o familie de şapte fraţi.
Studiile le-a făcut la Şcoala Comercială Superioară din Iaşi (1899-1907), oraş în care a şi cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Aglaia. Dincolo de preocupările profesionale, adică abilitatea de negustor, se simte atras de lumea scrisului, de cei care pot crea o lume aparte, imaginară, dar necesară pentru a zugrăvi dramele şi luminile vieţii, a-i descoperi resorturile ascunse.
A debutat în 1910 cu versuri şi proză publicate în gazeta „Universul literar”, semnând cu numele scriitoricesc D. Iov-Solferine.
Din 1912 a colaborat la periodicele Dacia, Adevărul, Dimineaţa, Universul, Ordinea, Îndreptarea ş.a., an în care o cunoaşte pe basarabeanca Liuba, care va muri chiar în ziua logodnei şi căreia îi va dedica mai multe poezii.
În anii 1914-1916 urmează cursurile Şcolii Militare, unde obţine gradul de ofiţer, iar la bătăliile Primului Război Mondial va fi deja căpitan.
În 1918 se căsătoreşte cu Aglaia Iov şi vin în Basarabia, el încadrându-se la redactarea ziarului Sfatul Ţării.
În 1919 întemeiază şi conduce Compania Dramatică Română din Chişinău.
Director al ziarelor Cuvântul şi Cuvântul Nostru. Codirector la revistele Renaşterea Moldovei şi Biblioteca copiilor şi a tinerimii.
A redactat de la 5 februarie 1922 până la 4 aprilie 1922 ziarul Basarabia de Sus, care apărea la Soroca şi era organul Partidului Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu.
A colaborat la diverse publicaţii din ţară: Universul literar, Freamătul (Tecuci), Flacăra, Ramuri, Drum drept, Ţara noastră, Doina, Solia, Capitala, Viaţa literară, Văpaia, Rampa, Facla, Cosânzeana, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Gânduri bune, Biblioteca copiilor, Cuvântul nostru, Îndreptarea, Universul ş.a., precum şi la cele care apăreau în Basarabia: Viaţa Basarabiei, Poetul, Cuvânt Moldovenesc, Pământul ş.a. A susţinut conferinţe radiofonice pe teme culturale basarabene. Avea un buchet impunător de nume literare care pot fi întâlnite în presa vremii: D. Luncă, D. Pădure, Ion Opincă, Vladimir Săcară, Mihail Oţel, D. Liuba, Solferino, D. Codru, Delaflămânzi ş.a.
Opera lui literară editată ori anunţată spre apariţie cuprinde un număr impunător de titluri: Moartea Regelui Carol (Craiova, 1915); În lunca Trotuşului (Bucureşti, 1923); Amintiri şi lacrimi (1932); Pe drumuri basarabene; Privelişti din Basarabia (1941); Vulpea din baltă (1936, roman, fragmente); Cărţi poştale; Stih basarabean; Covor basarabean (1943) ş.a.
Căpitan în rezervă s-a manifestat şi ca un bun om politic.
A fost de două ori prefect de Soroca (1921 şi 1926), inspector general al artelor din Basarabia (1920), deputat (1926) şi senator (1931) de Soroca. Dar în cele din urmă, pentru toate activităţile sale literare, ziaristice şi politice a plătit cu ani de puşcărie făcuţi în timpul regimului comunist.
La 8 aprilie 1957, Tribunalul Militar Bucureşti a emis o sentinţă: „…cu unanimitate de voturi, condamnă pe Iov Dumitru la 3 (trei) ani de muncă silnică pentru delictul de agitaţie publică şi îl obligă la 500 (cinci sute lei) cheltueli de judecată” (Citat din cartea lui Gabi Comboş Fericiri pe margine de prăpastie. In memoriam Dimitrie Iov (Botoşani, 2010, pag. 157). A făcut recurs şi procurorul Liviu Prună i-a mai adăugat încă doi ani, ajungând să ispășească cinci ani.
Este închis în sinistra puşcărie Gherla unde pe patul de spital a decedat la 20 august 1959, iar fostul deţinut al aceluiaşi penitenciar medicul scriitor C. D. Zeletin în volumul memorialistic Gaură-n cer (Editura Athena, 1997) schiţează un portret ce anticipa decesul: „Descarnat, atrofiat, slăbit în ultimul hal, ajunsese o zdreanţă umană. Îşi păstrase cu toate acestea voioşia, indiciu nu numai al fidelităţii faţă de propria-i fire, ci şi al unei tării morale aparte, verificată prin probele de foc ale temniţei comuniste. Glumeţ, ticluia epigrame şi recita poezii din Covor basarabean…”.
Iar un alt fost coleg de celulă şi de pat de spital, Gheorghe Penciu, a descris în detalii moartea poetului: „A murit lângă mine, departe de ai săi, nespovedit, neîmpărtăşit, cu urma aceea de amărăciune pe buze pe care o au numai aceia care fuseseră înşelaţi în convingerile lor. Făcuse o viroză respiratorie pe fondul unei tuberculoze mai vechi şi inima n-a mai putut face uriaşul efort. L-au scos dimineaţa, după deschidere, acoperit cu o pătură zdrenţuită, doi deţinuţi de drept comun…”.
Moartea lui a fost fixată în registrele Sfatului Popular Gherla cu luna mai 1961, iar Aglaia Iov a aflat despre decesul soţului abia în 1962, căci aceasta era tactica regimurilor comuniste – să tăinuiască crimele. Unde a fost înmormântat, nu se ştie exact. Se cunoaşte doar locul unde erau înmormântaţi deţinuţii în aşa-zisul Cimitir fără cruci.
Dar anonimatul lui a început cu mult mai devreme, deşi un contemporan a scris despre el în revista Moldova de la Nistru următoarele rânduri: „D. Iov este cel mai talentat zugrav al vieţii simple moldoveneşti. D-l Mihail Sadoveanu ne dezgroapă admirabile pagini de viaţă veche boierească a moldoveanului. D-l Pamfile ne dă pagini senine de viaţă patriarhală moldovenească, viaţa moldoveanului contemporan, însă nimeni n-o redă ca D. Iov, care este cel mai bun cunoscător al sufletului şi limbii moldoveneşti de azi”.
Numele lui de-acum încolo trebuie să aibă locul distinct în istoria şi cultura noastră, fiindcă el şi l-a obţinut pe drept.
