Opinii și Editoriale

Ursul (străin) din bătătura noastră şi eterna boală a Republicii Moldova

Articolul începe şi se încheie cu o metaforă, iar în interior e „ticsit” conţinutul propriu-zis, care s-a vrut programatic şi care, după zece ani, rămâne la fel de actual – deci, la fel de programatic.

Rog cititorul să nu considere aceste vorbe (şi cele care vor urma) drept lipsă de modestie. Mi se pare important pentru mine personal, ca ziarist, dar şi pentru cititori, să ne întoarcem înapoi în timp cu zece ani, să vedem cum gândeam, ce ne frământa, care erau problemele cu care luptam, ce ne-am propus, ce am realizat şi ce nu am realizat, unde am greşit şi de ce am greşit, unde ne-am abătut din cale, unde am avut dreptate noi, unde au avut dreptate oponenţii noştri ş.a.m.d. Haideţi să vedem care era metafora.

Spovedanie


Din câte înţeleg, nu se obişnuieşte ca asemenea materiale, marcate de pretenţii programatice, deasupra cărora plutesc norii negri ai viitoarelor replici, să înceapă cu acorduri sentimentale şi cu mărturisiri ce aduc a spovedanii. Cu toate că nu sunt un habotnic şi, ca orice moldovean, nu prea am chef să stau în întunericul de sub patrafir, câteva mărturisiri totuşi voi face.

…Când am plecat, la începutul lui iunie, de la FLUX, încă nu ştiam că voi tulbura liniştea conjugării verbului A FI şi că între A FOST şi VA FI se va aşterne o linie despărţitoare de destin. Ploaia din noaptea aceea m-a izgonit din grădina cu mirese înzăpezite şi cu struguri de flori de liliac şi m-a exilat într-un cuib de cuc strâns între două paranteze arse de secetă. Am stat toată vara încuiat într-o casă cu o gutuie galbenă, cu un fir de busuioc înfipt în ea şi cu un pâlc de tristeţi lingând singurătăţile de la geam, până când – ah, Doamne!, a venit şi clipa aceea – am scos uşile din ţâţâni şi am pornit în câmpul cu maci, unde sub o cupă roşie lăsasem copilul cela să doarmă cu o potârniche sub cap. Scoală, băiatule, îi zic, şi hai să ieşim în sat, că a venit un străin şi joacă ursul în bătătură…

Am mers în satul cela şi, pe bună dreptate, acolo, în bătătură, un străin juca ursul, dar nu un urs românesc, ca în poemul cela, ci un urs din alte ţinuturi; străinul îl ţinea de un lanţ de argint, ursul dănţuia, răsuflarea lui ridica munţi de gheaţă pe muchia orizontului, iar satul cela de moldoveni – sat turmentat, nu alta!, că era să zic şi eu că prostia începe în Moldova şi se termină în eternitate – bătea din palme şi chiuia ca un nebun care a confundat înmormântarea cu nunta.
…………………………………………………………………………………………………

Scoală, băiatule, şi hai să creştem şi noi un urs al nostru, că a venit iar străinul acela şi joacă ursul lui în bătătura noastră… Asta mi-i toată spovedania.

Ca să înţelegem metafora de mai sus, haideţi să vedem problemele pe care le puneam în „interiorul” ei.

Prima: libertatea presei şi independenţa ziaristului

…Era anul 2001, zece ani de la declararea Independenţei R. Moldova, comuniştii câştigaseră masiv alegerile, partidele „democratice şi naţionale” erau în comă profundă, presa fostă cândva liberă practic nu mai exista, pe linia frontului rămăsese „Literatura şi Arta”, la care s-a adăugat în 2000 „Jurnal de Chişinău”… PCRM propunea unirea R. Moldova cu Rusia şi Belarus, atmosfera era dezolantă, unele voci patriotice amuţiseră cu totul, altele se înscriseseră în corul lui Voronin… Singura forţă capabilă să opună rezistenţă rămânea presa liberă. Era o curată nebunie, în acea atmosferă, să te lansezi cu pretenţii de presă independentă. Nu doar duşmanii, ci şi „amicii” – poate, înainte de toate, „amicii” – au avut grijă ca moara minciunilor, bârfelor şi calomniilor să funcţioneze non-stop. Singurul argument pe care l-am putut invoca în acea atmosferă a fost cel al filozofului şi ziaristului Nae Ionescu, care încă în 1929 scria: „Meseria de gazetar – mai ales independent – nu e dintre cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze: al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale, cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni. Îţi concede, dacă vrei, că ai putea fi al tău însuţi: adică lucrând în interesul tău propriu. Dar al conştiinţei tale, adică lucrând pentru sfânta dreptate, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste dezinteresată pentru treburile publice – asta, odată cu capul, nu! (…) Am fost adesea în situaţia de a încerca o lămurire. Dar chestiunea revine. Să mărturisim că o considerăm ca un omagiu; pentru că numai oamenilor cărora le bănuieşti o credinţă le ceri socoteală de linia lor politică. Ce politică facem noi? Iată o chestiune într-adevăr foarte simplă; cu o singură condiţie: să nu te aşezi în punctul de vedere al persoanelor şi partidelor, ci al problemelor politice”.

Aşadar, „chestiunea revine”: ne-am „aşezat” noi vreodată pe „punctul de vedere al persoanelor şi partidelor”, vorba filozofului? Da, dar NUMAI în măsura în care programele acelor persoane şi partide coincideau cu punctul nostru de vedere. Drumurile noastre cu acele persoane şi partide s-au despărţit în clipa când politica lor nu mai coincidea cu a noastră. Nu noi am trădat, cum se insinuează, ci cei de care ne-am despărţit, noi am mers consecvent pe linia programatică anunţată.

A doua: moldovenii şi problema identitară

În 2001, după zece ani de „independenţă”, „dosarul identitar” era cel mai important „dosar” nerezolvat al R. Moldova. Forţele „unioniste” de pe atunci reuşiseră să împartă populaţia în moldoveni şi români într-un mod foarte iezuit: nu era patriotic să te declari şi moldovean – ori eşti „român şi punctum”, ori eşti „trădător de neam românesc”. Iată ce scriam atunci: „Cineva a avut grijă să scoată problema identităţii noastre etnice din zona ştiinţificului şi a conştiinţei de sine şi s-o cantoneze în terenul politicului şi al speculaţiilor ideologice. Oare nu aceşti zece ani de „luptă” pentru identitatea românească ne-au adus pe punctul de a ne pierde şi identitatea moldovenească? Oare această „luptă” nu s-a dovedit a fi un soi dezgustător de prostituare politică, practicată de unii „apostolaşi” care ne-au minţit că luptă pentru „reîntregirea neamului”, dar de fapt luptau pentru reîntregirea propriilor averi?”.

Marea dramă, dar şi dezgustătorul circ al deceniului trecut, rezidă în faptul că, în stânga Prutului, ideea naţională a fost „gestionată” de „acel soi ciudat de barzi” politici, „patrioţi hultuiţi” pe butucul interesului personal care, mergând la Bucureşti, se declară unionişti din născare, contestă statul R. Moldova, iar, revenind la Chişinău, în „statul care nu există”, se folosesc din plin de tot ceea ce le poate oferi şi le oferă „statul nelegitim” – imunităţi de tot felul, salarii grase etc. Respectivul gen de golănie politică s-a practicat cu neruşinare, compromiţându-se astfel ideea de democraţie şi ideal naţional şi pregătindu-se terenul pentru actuala guvernare, pe care unii dintre ei acum „o combat adânc”, vorba lui Caragiale…

A treia problemă – moldovenii…

Asta scriam acum zece ani, pe 14 septembrie 2001. Astăzi nu renunţ la nicio virgulă din cele scrise atunci, dar nici nu mai am ce să adaug… „Nu vom bate în ruşi doar pentru că-s ruşi şi nu-i vom aplauda pe moldoveni doar pentru faptul că sunt moldoveni…”. Să nu uităm, iubiţi cititori, că astăzi în R. Moldova la putere sunt… moldovenii! Nu ruşii. Unii dintre aceştia chiar au diplome ale universităţilor din România (nu din Tambov!). Astăzi, ca şi în 2001, marea problemă a R. Moldova sunt moldovenii! Ca şi în 2001 consider că „s-au săpat prea multe tranşee în aceşti ani, prea multe baricade s-au înălţat”, avem nevoie de „un mesaj de pace şi solidaritate umană, de edificare a unei adevărate societăţi civile”, iar ca să atingem acest obiectiv trebuie „să valorificăm realităţile, nu himerele”. Şi astăzi realităţile istorice sunt ca şi în 2001: suntem români, fiindcă suntem moldoveni, R. Moldova este al doilea stat românesc, R. Moldova, de mâine, ori va fi românească, ori nu va fi deloc. În această dispută nu există loc pentru compromisuri.

Ultima spovedanie sau metafora metaforelor

Astăzi, dacă aş fi pus în situaţia să fondez o nouă publicaţie, aş relua fără ezitări (şi omisiuni) drept articol programatic textul din 14 septembrie 2001. E bine, e rău? E un semnal de alarmă şi pentru societate, şi pentru clasa politică. Ceva fundamental nu merge în ţara asta, dacă nicio problemă din agenda lui 2001 nu a fost rezolvată timp de zece ani. E un semn de rea-voinţă, dacă nu de tâmpire totală, să declari că lucrurile merg prost în R. Moldova din cauza „unioniştilor” şi a „presei vândute”, cum declară „stataliştii”. Pot oare o mână de unionişti şi două-trei ziare „vândute” să oprească mersul unei ţări? „Boala” acestui stat e mai adâncă şi i se trage nu de la „unioniştii români”, ci de la stataliştii hoţi. „Unioniştii români” n-au fost niciodată la putere în R. Moldova – unii doar s-au folosit de lozinca unionismului pentru a ajunge în parlament. Dar astăzi nu unioniştii, ci stataliştii mulg această ţară…

…De aceea străinul îşi joacă şi astăzi ursul în bătătura noastră…

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *