Revolta studenților kieveni din acele zile care a luat amploare națională astăzi ca reacție la trădarea de către președintele lor a vectorului european al Ucrainei, vector atât de mult speculat în perioada accesării de ajutoare financiare considerabile din partea Uniunii Europene și a Occidentului, este dovada că regimurile post-sovietice au expirat ca sistem, nu mai corespund exigențelor generației născute odată cu independența respectivelor state. Și nici nu are cum pentru că și astăzi, după mai bine de douăzeci de ani de eră nouă, caracteristica principală a regimurilor ieșite de sub ruinele imperiului ruso-sovietic este vasalitatea lor față de Rusia post-sovietică.
Iar Rusia post-sovietică a intrat în secolul XXI fără a schimba nimic din politicile țarilor ori a dictatorilor bolșevici. Ea nu numai că nu a renunțat la ele în relația cu vecinii și cu lumea. Ea din contră, a actualizat aceste politici, ele rămânând în esența lor expansioniste, cu alte cuvinte de amestec brutal în treburile interne ale statelor noi constituite.
De ce insistăm atât de mult pe caracteristica Rusiei? De ce nu ne-am vedea de-ale noastre, lăsând-o în plata Domnului, dar și în răsplata Lui? Nu o lăsăm, în primul rând, pentru că ea nu ne lasă. Iar pentru a scăpă de nevoile care se țin scai de noi este bine să știm de unde vin ele, cine le împletește în jurul nostru. Dacă nu vedem procesele în profunzime și în ansamblu riscăm să nu le putem evalua consecințele și efectele în detalii.
Din aceste considerente este necesar să știm ce se întâmplă cu Rusia, care, atât în concepția politicii externe a Republicii Moldova, cu atât mai mult a Ucrainei, este văzută drept „partener strategic".
Comprimând istoria, observăm că dacă în secolul XIV Rusia avea în frunte un despot numit țar, înconjurat de alți despoți numiți boieri și apărați de opricinină sau ohrancă, în secolul XX avea în frunte un despot numit secretar general, înconjurat de alți despoți-boieri în postura nomenclaturii de partid și apărată de ohranca cechistă-encavedistă-kaghebistă, în secolul XXI Rusia are la fel un despot-țar numit președinte, înconjurat de boierii-oligarhi, ținuți sub observația strictă a noii opricinine kaghebisto-feesbistă. Vedem că structura conducerii s-a schimbat doar ca denumire, esența rămânând aceeași. Neschimbată în esența a rămas și starea supușilor-cetățeni care în secolele trecute au trăit la fel de sărac și batjocorite la fel ca în secolul nostru. Nu este greu de constatat că în spatele câtorva orașe glamuroase se află o Rusie înfundată în întuneric, deși ea este cel mai mare producător din lume pe piața resurselor energetice.
Peste 50% din populație supraviețuiește în mizerie și sărăcie. Total neschimbată a rămas politica rusă față de popoarele și statele din jur. Expansionismul rus este la fel de agresiv astăzi ca și pe timpul lui Ivan cel de Groază sau a lui Petru cel Mare, poate mai dur acum, fiind mai sofisticat.
Nenorocul Rusiei de a avea un lider național luminat o menține în mediocritatea și sălbăticia secolelor din urmă. Nenorocul popoarelor din preajmă de a avea conducători de state din aceeași plămadă le face să suporte grave confruntări iscate din incompatibilitatea politicilor vechi cu voința noilor generații.
Asta se întâmplă acum în Ucraina: noile generații nu mai doresc să poarte jugul obedienței pe care vor să îl impună pentru mulți ani înainte epigonii stalinismului. Și pentru că alături, există o comunitate de țări unite întru a face reală bunăstarea cetățenilor și a pune preț pe demnitatea umană, ambele în cadrul unei democrații consolidate, Putin și vasalul său Ianukovici nu mai au puterea să impună noii generații voința lor, chiar dacă le vor îneca în sânge protestele de la această răscruce de ani. Mai devreme ori mai târziu noile generații își vor lua ce este al lor, măturând din cale gunoaiele stocate de țarism și bolșevism în această parte a Europei. Desigur, ar putea fi mai devreme și de dorit pașnic, dacă în comportamentul Moscovei s-ar întrevedea mai mult realism și mai puțină impertinență.
Întrucât acestea nu au de unde să apară, avem ce avem în Ucraina, dar și în Republica Moldova. După Vilnius, Kremlinul a hotărât să amorseze în Republica Moldova bomba discordiei etnice pe care o are pregătită de ani buni înainte. Încă de pe vremea războaielor cu Turcia de la începutul secolului XIX și mai cu seamă după anexarea părții dintre Nistru și Prut a Moldovei, țarii au avut grijă să implanteze în sudul teritoriului o populație deosebită decât cea a băștinașilor moldoveni. Astfel din Bulgaria au fost aduși pe parcursul a câtorva decenii aproape 200 000 de bulgari, între care se numărau și găgăuzii, poporație turcică creștinată. Noii veniți se bucurau de mari privilegii fiscale, dându-li-se în proprietate și pământ, de zeci de ori mai mult decât băștinașilor.
Scopul unei asemenea politici a fost să-i întărească pe coloniști, asigurându-se și de loialitatea lor. Moldovenii, care trăiau bine și cu tătarii care veneau în Bugeac cu învoirea domnitorilor ca să-și pască vitele, i-au primit cu îngăduire și răbdare, de voie – de nevoie. Fiind mai mulți și ai pământului, ei i-au moldovenizat cu timpul, așa încât, în perioada României întregite din perioada interbelică, atât bulgarii, cât și găgăuzii s-au integrat fără probleme în societatea românească. Ei nu doar s-au integrat, ci au devenit și importanți creatori de valori românești, precum ne-a mărturisit, până mai astă vară, avându-l printre noi, marele patriot român de origine bulgară Procopie Raicev.
Despre găgăuzi ne mărturisește academicianul și istoricul român de origine basarabeană, Ștefan Ciobanu: "Dintre toate minoritățile din Basarabia, spune el, populația găgăuză este cea care se apropie cel mai mult de poporul român prin calitățile sale spirituale, prin loialitatea si prin blândețea firii sale. Toți găgăuzii vorbesc perfect românește". La rândul său, cercetătorul, doctor Anatol Măcriș, în lucrarea editată la București, „Găgăuzii din Basarabia: în prezent și în trecut" consemnează că în perioada 1918-1940 au apărut primele scrieri în limba găgăuză cu alfabet românesc.
Pionier a fost preotul Mihail Ceachir, considerat un clasic al culturii găgăuze. Noi, cei care cunoaștem bine realitățile celei de-a doua jumătăți ai secolului XX putem aduce și alte exemple de clasici notorii ai culturii găgăuze și românești în același timp, de aici, din Basarabia ocupată de sovietici: scriitorii Dionisie Tanasoglu și Nicolae Dudoglu, dar și actorul Dumitru Caraciobanu, artistul Ion Bas și alți reprezentanți ai minorităților găgăuze și bulgare integrate în cultura românească a Basarabiei.
Până sub anii 1990 noi, jurnaliștii, mergând să culegem reportaje și interviuri în sud nu aveam probleme cu interlocutorii de limbă română, precum le aveam pe la întreprinderile din Tiraspol, Bender, sau chiar Chișinău. Acolo toată lumea găgăuză și bulgară cunoștea bine limba pământului pe care au venit să trăiască și unde au fost primiți creștinește. Dar imperiul sovietic nu avea să-și confirme numele de „imperiu al răului", precum l-a botezat foarte precis mucalitul președinte american, Ronald Reagan, dacă nu proceda satanic și în această firească ambianță aranjată de istorie.
Pe la sfârșitul anilor 60, poate chiar în 1968, sovieticii au trecut într-o noapte toate școlile din localitățile găgăuzilor și bulgarilor la studierea în limba rusă, limba moldovenească, româna de atunci, fiind considerată fără perspectivă. Revolta găgăuzilor și a bulgarilor ne avea margini, dar imperiul, din câte se știe, nu crede în lacrimi, așa că, în urma unor măsuri active ale regimului, nemulțumirile au fost curmate sec.
De atunci, găgăuzii și bulgarii au început să fie îndepărtați de moldovenii băștinași, de cultura lor și transformați an de an, într-un fel de corcitură ruso-sovietică. Planul diabolic era ca împreună cu limba lor maternă, minoritățile trebuiau să uite și de limba națiunii în sânul căreia conlocuiau. Ca și o parte dintre moldoveni, în total câteva sute de mii de suflete tinere, forțați tot de pe atunci, de prin 1968, după evenimentele din Cehoslovacia, în așa numitele școli mixte, să renunțe la limba strămoșilor și a părinților și să învețe doar rusește.
Malaxorul acesta de națiuni și popoare a căpătat în politicile partidului-stat de atunci o motivație pe cât de ipocrită, pe atât de fariseică – formarea omului nou al comunismului. În limbajul normal procedura însemnează rusificarea tuturor popoarelor încorporate în imperiu și obținerea, în rezultatul procesului de reciclare ideologică, a unui produs mutant, umanoid ca formă, dar rus-sovietic la conținut. Fabrica a funcționat la turații majore câteva zeci de ani și produsele ei le întâlnim peste tot în spațiul post-sovietic. La noi ele pot fi văzute în parlament în forma unor dodoni, munteni, mușuci, și a altor exemplare care își urăsc originile și sunt gata să-și vândă și mormintele strămoșilor dacă cei care-i stăpânesc le-o cere. Acum le-o cere și asta o fac.
Pe această categorie din rândul găgăuzilor și bulgarilor mizează astăzi Kremlinul în intenția de a pune cumva piedici eforturilor de integrare europeană a Republicii Moldova. Alte resurse nu le-a rămas decât cele provenite de la fabricile sovietice de transformare a oamenilor în reziduuri umane. Adevărat, că acestea sunt încă multe și sunt agresive. Ele au fost organizate și puse în mișcare la începutul anilor 1990 și reactivate permanent în decurs de 24 de ani.
După ce au obținut tot ce-au dorit, inclusiv autonomie teritorială, găgăuzii, mai precis unii dintre ei, încurajați de structurile rusești, vor să provoace legitimarea prin referendum a independenței teritoriale și în același timp să adere la fantoma uniunii vamale eurasiatice. Ei vor de fapt să sfideze omenia, să demonstreze că loialitatea lor se îndreaptă către Rusia, arătând un profund dispreț moldovenilor pentru că ei țin la limba lor română și visează la unitatea lor națională. De parcă moldovenii nu ar avea voie să aibă asemenea doruri, să aibă asemenea vise și să dorească să le realizeze. Ce se întâmplă în capul lor numai FSB-ul știe, fiindcă Chișinăul pare să nu aibă pregătirea să-i readucă la realitate și curajul să-i așeze înapoi cu picioarele pe pământ.
Pe de altă parte găgăuzii nici nu își dau seama că dând cu picioarele în moldoveni, pe al căror pământ trăiesc în pace și prea multă înțelegere, ei își invocă propria pieire. Pentru că acolo, unde vor ei să mergem, în Rusia lui Putin, unde nu există nici democrație, nici federalism, nici drepturi și nici libertăți, au dispărut fără urmă sute de popoare mici cum este al lor. În Europa, unde vor să meargă majoritatea moldovenilor, drepturile minorităților sunt garantate, revenirea la limba maternă, la tradiții și la cultura națională este stimulată și sprijinită material. În Uniunea Europeană unitatea este puternică prin diversitate. Asta ar trebui să o știe găgăuzii.
Un precept biblic spune: nu fă altuia ce nu ai vrea să ți se facă ție. Ce ar zice găgăuzii fiind ei în locul nostru, majoritari în acest teritoriu, dezbătut de la matcă și despărțiți prin violență, având peste Prut partea cea mai mare a națiunii lor, iar la dorința firească de a se reuni toți găgăuzii într-un stat mai puternic, moldovenii ar boicota limba oficială a găgăuzilor de pe ambele maluri și ar avertiza că dacă se unesc găgăuzii, moldovenii își vor declara independența pe pământul de veacuri al găgăuzilor. Cu siguranță, găgăuzii ar spune că moldovenii și-au cam ieșit din minți.
În starea reală de lucruri, moldovenii nu se grăbesc să-i eticheteze pe găgăuzi, deși foarte mulți dintre ei sunt foarte supărați pe ceea ce se întâmplă la Comrat. Moldovenii, cu răbdarea lor angelică, așteaptă ca găgăuzii, cei curați și neatinși de molima trădării, să cântărească treaz situația, să nu se potrivească chemărilor provocatoare și să procedeze așa cum au procedat, moșii și strămoșii lor de când s-au stabilit pe acest pământ: să nu supere pe moldoveni, să nu respingă limba lor găgăuză și nici pe cea română a fraților moldoveni, să respecte Republica Moldova, patria lor, să respecte România, patria părinților, a buneilor lor și a moldovenilor.
În cele din urmă, să se informeze, că integrarea în Uniunea Europeană, acolo unde vor, în pofida uneltirilor Rusiei, să meargă moldovenii, este în interesul vital și al lor, al găgăuzilor, cu atât mai mult al bulgarilor, a căror patrie istorică este deja membră a acestei comunități. Iar acolo unde îi cheamă instigatorii – este tărâmul pierzaniei. Cine crede altfel nu are decât să plece să se convingă, fiindcă oricum, pământul străbunilor noștri nu poate fi cărat de nimeni nicăieri. Pământul va rămâne locului, pentru că este al Țării, este parte a Europei.
Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
