Viorica Meșină: „ Dacă ai un scop bine determinat și știi ce vrei, poți să îți faci loc, indiferent de gen”

Regizoarea Viorica Meșină ne-a povestit despre cum a izbutit să se afirme ca prima femeie regizoare de film în Moldova. Iar după câțiva ani de la lansarea ultimului său film „Culorile”, produs în Atelierul lui Sergiu Prodan, regizoarea ne-a împărtășit dacă va exista o continuare a acestuia. Despre când va fi reanimat filmul autohton și cât de mult suferă societatea din cauza lipsei de cultură, citiți în interviul de mai jos.

– Doamna Meșină, ce v-a impulsionat să vă lansați în regia cinematografică și când s-a întâmplat aceasta?
– Eu sunt de profesie jurnalist. Am absolvit facultatea și chiar pentru puțin timp am reușit să activez după profesie. Prima mea meserie a fost la ziarul „Sfatul Țării” care, de fapt, a fost primul ziar al Parlamentului. Dar dintotdeauna am avut un vis: să fac film. În acele timpuri, era o secție de debut la Moldova Film, care îți oferea o șansă să te afirmi. Oricine putea participa la un concurs de scenarii, iar câștigătorii beneficiau de susținere din partea statului pentru primul film de scurtmetraj. Atunci eu am beneficiat de această oportunitate și, în anul 1992, am debutat cu scurtmetrajul „Copiii Măcelarului”. M-am ambiționat foarte mult să fac acest prim-film, ceea ce s-a întâmplat cu susținerea și sprijinul viitorului meu soț, Sergiu Prodan. Atunci, Sergiu abia absolvise Facultatea de regie, iar eu fiind din altă sferă, tot ce am învățat a fost pe platoul de filmare. Pentru început, am lucrat la câteva filme ca asistent, iar apoi și ca regizor secund împreună cu Sergiu Prodan.

– Sunteți prima femeie regizoare din R. Moldova. Cât de greu a fost să vă afirmați printre bărbați?
– Abia acum mi-am dat seama, că atunci când am început să fac film, nu erau alte femei în cel de ficțiune din Moldova. Dar, la faptul că, în societatea de bărbați în care mi-am făcut eu atunci loc, eram unica femeie ambiționată pentru a-mi îndeplini visul, m-am gândit mult mai târziu. Nu pot afirma că a fost greu printre bărbați, pentru că nu am simțit acest lucru, eu îmi vedeam doar de treaba mea. Ori, tuturor le-a fost atât de indiferent de faptul că se implică o femeie în chestia asta și nu s-a axat nimeni pe momentul acesta, ori poate asta s-a datorat sprijinului din partea lui Sergiu.

– Apropo de susținere și încurajare, cât de important a fost sprijinul lui Sergiu Prodan pentru formarea regizoarei Viorica Meșină?
– Eu nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu aveam sprijinul nimănui. Sergiu Prodan m-a susținut de la început până la sfârșit, chiar dacă pe alocuri i s-a părut și lui un pic trăsnită ideea. Iar atunci când am luat premiul la Festivalul de la Locarno, Elveția, în anul 1992, cu acest film de debut, nu s-a mai discutat dacă trebuie să fac meserie de regizor. Acest premiu a demonstrat că debutul a fost trecut cu brio. Mai ales că este un festival renumit, e un premiu important pentru orice regizor, iar premiul bănesc pe care l-am primit a fost o încurajare și un semn că eu pot să fac asta mai departe. Soțul meu a jucat un rol foarte important în dezvoltarea mea, fiindcă am învățat meseria de la el, pe platou unde filma tot el. Dacă nu ai acest sprijin acasă la tine, îl poți întâlni în altă parte, eu cred că sunt suficienți oameni care pot să acorde sprijin unei femei care are calități profesioniste într-un domeniu sau altul și își dorește să se afirme.

– Sunt, astăzi, tinere care-și doresc să facă regie, destul de motivate?
– Chiar zilele trecute am vorbit cu unul dintre profesorii de la Academia de Teatru și Arte Plastice, care mi-a confirmat că acum sunt mai multe fete decât băieți care vor să devină regizori. Iar exemplul Nataliei Shaufert este unul pe care pot să îl menționez în această ordine de idei. Natalia, la ai săi 23 de ani, s-a întors de la Festivalul Internaţional de Film din Dubai, cu titlul „Cel mai bun regizor”, pentru filmul „Ana”. Ea se ambiționează să facă meserie, iar munca ei este răsplătită cu numeroase premii la festivaluri. Dacă ai un scop bine determinat și știi ce vrei, în societatea noastră sau cel puțin în mediul artistic, poți să îți faci loc, indiferent de gen. Așa văd eu lucrurile din experiența mea. Este foarte important să nu te autocenzurezi și să muncești pentru visul tău. Pentru a reuși este nevoie de a elimina autodiscriminarea, iar atunci e posibil să treci peste obstacole, căci sunt destule.
La 25 de ani, eram ca un pui printre maeștrii mari și greii regizori care erau la acea vreme. Nu cred că eram luată în serios, dar nici că îmi păsa atunci. Eu știam exact ce am de făcut și în momentul când am luat acest concurs mi-am demonstrat că sunt pe calea cea dreaptă. Imediat ce am câștigat acel concurs s-a început războiul din Transnistria, iar finanțarea a fost sistată. În acest context filmul trebuia să fie suspendat, totuși l-am dus până la capăt și am rămas în meserie. Și acum mi se pare foarte firesc drumul acesta al meu.

– V-ați gândit că ați fost un exemplu pentru femeile care apoi s-au lansat în regie?
– M-am gândit mult mai târziu la asta, dar într-un alt context. După ce am făcut filmul „Patul lui Procust” împreună cu Sergiu, am înființat studioul. Pentru noi era firesc să facem ceva împreună, pentru că, să faci totul de unul singur, e greu, mai ales în cinematografia din țara noastră, unde ea nu există. Iar în legătură cu acest fapt, am primit multe întrebări din partea presei sau chiar de la prieteni despre modul nostru de viață. Cum putem să trăim și să muncim împreună în același studio? Chiar dacă noi lucrăm împreună, fiecare are sarcinile lui, iar viața personală are loc acasă. Au trecut ani și am observat că au apărut mai multe studiouri unde proprietarii acestora sunt soț și soție. Atunci am înțeles că în acest sens am fost un exemplu. Acum Igor Cobîleanski și Valentina lucrează împreună, la fel ca Virgiliu Mărgineanu și Leontina. Sergiu Cumatrenco și Ala Donțu au o echipă comună și fac o treabă bună. Mie îmi place foarte mult chestia asta pentru că îmi pare că în acest fel oamenii unesc forțele și împreună cu soțiile lor fac meserie, unul fiind regizor, altul – producător, sau invers. În acest fel, ei se susțin unul pe altul și nu neapărat doar bărbatul pe femeie.

– Care sunt șansele ca filmul nostru moldovenesc să reînvie?
– Filmul moldovenesc este mort pentru că nu există producție de film și nu din alte considerente. În perioada sovietică, nu a existat o cinematografie moldovenească, ci un studio care făcea filme, care apoi erau distribuite pe întreg arealul uniunii. Care ar fi distribuția unui film moldovenesc, în timp ce nici un cinematograf din țară nu rulează filmele autohtone? Acum nu există producție cinematografică, fiindcă nu există teritoriu de distribuire și nu există rețele de cinematografe. Bineînțeles, acesta este un minus foarte mare pentru educația și dezvoltarea națiunii noastre, dar trebuie să luptăm și să găsim calea prin care măcar într-un fel să dezvoltăm acest component cultural. Singurul care ar putea să sprijine și să ajute cinematografia ar trebui să fie statul. Dar, cu regret, cultura este ultima preocupare pe care acesta o are și e foarte rău. Guvernanții ar trebui să își dea seama că educația cinematografică nu există la noi în țară. Lumea nu prea își dă seama ce este bine și ce este rău, ce e frumos și ce e urât, valorile sunt pe dos. Fiindcă statul nu s-a preocupat de aceste două lucruri importante – cultura și educația – , națiunea și-a pierdut orientarea.

– În anul 2013, ați lansat filmul „Culorile”. Care sunt impresiile după doi ani de la producție? Veți mai realiza și alte filme cu abordarea tematicii sociale?
– A fost o șansă pentru mine să realizez un film cu această temă și rezultatul a fost unul foarte bun. Eu aș mai face filme cu tematică socială. De multe ori discut împreună cu colegii din studio despre multe alte probleme sociale pe care le-am putea ecraniza. Atâtea probleme există în societatea noastră, că nu știi care sunt mai importante. Toți membrii din echipa studioului nostru sunt foarte implicați social ca fire, caracterele oamenilor sunt fire pătimașe, nu sunt indiferente și foarte multe lucruri trec prin noi. Gradul nostru de emotivitate nu ne lasă să fim indiferenți față de multe probleme. Tema violenței este una care de mult nu este tabu, dar devenise o normă. După lansarea filmului, am primit foarte multe scrisori de la persoane care aveau pe cineva drag care au trecut prin experiența eroinei principale, iar aceste istorii sunt mișcătoare. În aceste răvașe am găsit recunoștința cuiva care a trecut prin aceste momente, iar când le citesc, asta mă face să mai vreau să mai fac alte creații cinematografice cu asemenea mesaje.

Acest articol este publicat în cadrul Programului ONU „Femeile în politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, finanțat de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate în cadrul materialului aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Programului.