Elevă fiind în clasele primare, era obligată, alături de colegi, să defileze în cinstea armatei roșii. Echipați în uniforme militare croite pe măsura lor, mărșăluiau prin casa de cultură a unui sat din centrul RSSM. Problema e că, din cauza frigului cumplit, iar imobilul nu avea niciun fel de încălzire, mai ales fetițele, care aveau doar fustițe și ciorăpei, aveau nevoie destul de des să meargă la toaletă. Cum lucrul acesta era interzis cu desăvârșire, unii copilași se scăpau în uniformele sovietice și traversau sala pătați de urină. Un fel de reproducere, de altfel, la scară redusă a traseului armatelor bolșevice spre Berlin, al cărui potențial de glorie a fost înecat în dejecțiile unui sistem care a inundat cu zoaie jumătatea de est a Europei.
Tot așa, asociabilă cu mirosuri fiziologice, este și campania declanșată de anumiți lătrăi conjuncturali ai imperiului răului împotriva ministrului Apărării Naționale, Vitalie Marinuța, care a avut curaj să spună ceea ce toată lumea știe deja. Anume că sărbătorirea unui moment ce ține de o armată de ocupație este o rușine și un eșec al Republicii Moldova. Faptul că aceia care au ucis, deportat, deznaționalizat, ateizat populația dintre Prut și Nistru, dar și urmașii lor s-au putut sau se pot bucura de frumusețea și roadele acestui pământ și nicio instanță nu i-a judecat pentru nelegiuiri e deja o dovadă de toleranță aproape de natură divină a populației titulare. Dar să impui ca descendenții celor obidiți și exilați din istoria normalității de armia sovietică să celebreze umăr la umăr cu beneficiarul nenorocirii lor, e deja o obrăznicie aproape patologică. Trist e că până și purtătorii de mesaje aparent „împăciuitoare” se prefac a nu pricepe că sărbătoarea lor – pe care, culmea, altă dovadă de bunătate creștină, nimeni nu o sabotează sau, Doamne ferește, o interzice – nu poate fi prilej de bucurie populară într-o țară în care, cu contribuția brațului înarmat al trupelor străine, nu există practic familie să nu fi pierdut un membru fără vreo vină.
A devenit deja o tradiție locală ca minoritatea agresivă să bată obrazul majorității blânde atunci când masochismul acesteia din urmă nu atinge cotele planificate de urmașii celor colonizați de Kremlin pe aceste plaiuri. Lipsa de „recunoștință” față de cei care pretind că i-ar fi „umanizat” coborându-i din pomii livezilor pe basarabeni, împărtășind cu ei „prosperitatea” sovietică, este tema preferată a celor care speră să resusciteze cadavrul uniunii. Argumente cu atât mai ridicole cu cât numai cine e orb nu vede ce traseu postbelic au străbătut țările care nu au ajuns în umbra marelui urs, dar și al statelor care au ieșit din sfera de influență a Moscovei și au ales democrația, libertatea și progresul imediat după căderea Cortinei de Fier.
Aceeași propagandă mincinoasă, aceleași manipulări ordinare țintuiesc R. Moldova fix în locul în care se afla în urmă cu două decenii. Scopul, atins parțial deocamdată, este acela de a descuraja orice voce rațională care ar putea deschide ochii unei majorități sedate de supradoza de neadevăruri injectate. Din armata roșie au mai rămas în R. Moldova doar niște trupe de gherilă, cu micțiuni în ștrampi, care, cu fumigenele și gloanțele oarbe din arsenalul sovietic, încearcă să sperie și să facă zgomot pentru a acoperi armoniile din fundal care se apropie tot mai mult de hotarul de pe Prut. Pentru că nu trebuie să fii muzician ca să înțelegi că „Oda bucuriei” este incomparabil mai melodioasă decât rafalele de Kalașnikov. Iar Vitalie Marinuța, ca militar de carieră și patriot, știe asta cel mai bine. Bravo, domnule ministru!
