De evoluţia raporturilor marilor puteri, angajate timp de mai bine de două secole în rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt legate nemijlocit rapturile teritoriale şi pierderile umane şi materiale suferite de Ţările Române (inclusiv şi geneza Chestiunii basarabene la 1812). Impactul acestor războaie asupra destinului românilor a fost pe deplin înţeles şi descifrat de către Mihai Eminescu, care a scris în publicistica sa politică, la 1878: „Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miază-zi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie şi acela care nu cunoaşte această istorie, ori care o cunoaşte şi nu ţine seamă de ea, nu este un bărbat politic şi nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viaţa politică”.
Propriu-zis, şirul războaielor regulate ruso-turce îşi ia începutul de la sfârşitul secolului al XVII-lea (1676-1681), iar cronologic cele mai lungi războaie (timp de 17 ani şi 4 luni) s-au derulat în secolul al XVIII-lea: 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791. Numărul războaielor ruso-turce (unele fiind şi ruso-austro-turce sau de alianţă internaţională, care s-au derulat în perioada de la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XX-lea) se ridică până la 11 conflagraţii bine definite, ce marchează expansiunea Rusiei ţariste spre mările Sudului şi mai ales către sud-estul Europei.
Moldova şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război şi pioni ai disputelor geopolitice, veritabilelor dueluri diplomatice, care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut şi Nistru).
Niciodată, nici până atunci, nici după, ţarismul n-a fost atât de belicos, ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în 1804-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent.
Un impact al modificării la hotarul anilor 1805–1806 a coraportului de forţe în Europa a constituit-o acutizarea luptei diplomatice între Rusia şi Franţa pentru influenţa asupra Imperiului Otoman. În acest sens anul 1806 este marcat de aproprierea culminantă a Franţei şi Imperiului Otoman, pe de o parte, şi de distanţarea Porţii Otomane de Rusia, pe de altă parte, procese ce s-au finalizat cu declanşarea războiului ruso-turc de la sfârşitul acelui an.
În raporturile internaţionale de la începutul secolului al XIX-lea Imperiul Rus şi Imperiul Otoman se ghidau de tratatele bilaterale semnate la acea vreme: Tratatele de Alianţă ruso-turce din 1799 şi 1805. Valabilitatea tratatului din 1805 a fost stabilită pentru un termen de nouă ani. Selim III a ratificat tratatul la 30 septembrie (11 octombrie) 1805, iar Alexandru I doar la 19 (31) octombrie. Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Constantinopol, cu întârziere – pe data de 18 (30) decembrie 1805, cu doar câteva ore înaintea sosirii curierului francez de la Viena, care aducea vestea victoriei lui Napoleon la Austerlitz… Iată de ce Alianţa ruso-turcă a fost una de scurtă durată. După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.12.1805) Turcia îşi reconsideră politica sa externă, preferând o apropiere de Franţa învingătoare. În 1806 la Constantinopol a sosit ambasadorul francez generalul Sebastiani, care a reuşit să convingă Poarta în omnipotenţa lui Napoleon şi s-o încline să adere de partea Franţei, ceea ce a provocat un acut conflict ruso-turc, ce a escaladat într-un nou război ruso-turc.
Reiese clar că, la începutul secolului al XIX-lea ambele imperii – cel Ţarist şi Otoman aveau semnate un şir de tratate internaţionale, precum şi acorduri sau convenţii interguvernamentale, pe care le-a încălcat, întrerupt unilateral – Rusia. În mod flagrant a fost încălcat articolul 13 al Tratatului de alianţă defensivă ruso-turcă din 1805, în care se stipula expres: „…părţile contractante îşi garantează reciproc integritatea posesiunilor în starea în care acestea se află în prezent.”
În manualele contemporane ruseşti se consideră că: „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a fost cauzat de dorinţa Rusiei de a-şi consolida poziţiile în Orientul Mijlociu, de a contracara planurile revanşarde ale Turciei, care nutrea speranţa de a-şi reîntoarce o parte a coastei Mării Negre (în special Crimeea), precum şi pentru a sprijini răscoala sârbilor împotriva sultanului.” (История России: учебник. – 2-е изд., перераб. и доп. / А. С. Орлов, В. А. Георгиев, Н. Г. Георгиева, Т. А. Сивохина. -М.: ТК Велби, Изд-во Проспект, 2004). Însă, declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Poarta Otomană, chiar dacă şi istoriografia sovietică şi cea rusă au susţinut că – anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit în domnie pe principii anterior destituiţi. Astfel, provocarea ostilităţilor ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergenţele de neînlăturat, la acel moment, dintre Rusia şi Imperiul Otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru ţarism a confruntării intereselor Rusiei şi Franţei în sud-estul Europei, condiţionată, la rândul său, de expansionismul ţarismului rus şi de modificarea raportului de forţe a marilor puteri pe întreg continentul european.
Deja la sfârşitul anului 1805, în perioada retragerii trupelor ruse de la Austerlitz în Rusia, Alexandru I i-a prescris generalului guvernator al Kievului Al.P. Tormasov să formeze, în guberniile de sud ale Imperiului Rus, în aproprierea Nistrului, o puternică grupare a armatei ruse, care să fie capabilă în orice moment să treacă acest râu şi să invadeze Moldova şi Valahia, precum şi să se informeze privind starea cetăţilor de pe Nistru, având grijă să nu ofere turcilor, prin acţiunile lor, nici un pretext pentru distrugerea păcii. Petersburgul a încercat să prezinte formarea unei armate de „observaţie” la frontiera cu Imperiul Otoman doar ca „o măsură de prudenţă generală, care nu are nimic îndreptat împotriva Porţii”. Trupele armatei ruse concentrate la Nistru erau menite, după cum afirma Cabinetul de la Petersburg, „în corespundere cu tratatul ruso-turc de alianţă de la 11 (23) septembrie 1805 să acorde asistenţă efectivă în caz de invazie a armatei franceze în hotarele Imperiului turcesc”. Această grupare armată, intitulată ulterior cu numele de „Armată nistreană” (în unele surse mai este numita „Armata nipreană”), „Armată moldovenească”, iar mai târziu – „Armată dunăreană”, în fruntea căreia a fost numit generalul de cavalerie Ivan Michelson (1740-1807) întrunea, la 13 februarie 1806, 5 divizii cu un efectiv de cca 60 mii de ostaşi.
La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului Ivan Michelson să trimită trupele ruse peste Nistru şi să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite de la A. Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnilor substituiţi), ţarul confirmă ordinul precedent şi la 10 (22) noiembrie, fără nicio declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara. Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812.
Către sfârşitul anului 1806 jumătate din armata lui Michelson se afla deja în Moldova, însă Ministerul de Externe al Rusiei încă mai nutrea speranţa că aceste operaţiuni militare nu se vor solda cu o ruptură oficială între Poarta Otomană şi Cabinetul de la Petersburg. Nici la 4 (16) ianuarie 1807 ministrul de externe rus A. Budberg nu avea o confirmare oficială despre declararea războiului, deşi îl considera la acea dată ca şi inevitabil.
Alexandru I îi explica mareşalului M.F. Kamenski (comandantul suprem al Armatei ruse de 140 000 de oameni, ce acţiona împotriva Franţei pe Vistula), în scrisoarea de la 15 (27) decembrie 1806, că susţinerea logistică a sârbilor răsculaţi era o chestie secundară, deoarece „nu mai puţin important este de a preîntâmpina atacul francezilor la Nistru, care oferă o linie de apărare puţin avantajoasă…, iar retrăgându-mi oştirile din Moldova eu nu m-aş hotărî să le deplasez de la Nistru…, căci ar trebui să apăr hotarele pe o întindere mare de la Kameniţa până la Marea Neagră.” De remarcat că, argumentul unui „pericol francez” din partea regiunii Dalmaţiei era denunţat de însuşi ambasadorul rus în scrisoarea sa adresată sultanului Selim III (de la 10 (22) septembrie 1806): „…nu există niciun fel de armată considerabilă franceză în Dalmaţia, nici dorinţă şi posibilitate din partea lui Bonaparte de a-şi realiza ameninţările trimisului său (H. Sebastiani – n.n.)”. Ba din contra, exista o armată rusească „de 120 mii de oameni (cifră, de fapt, exagerată cam de vreo două ori. – n.n.) concentrată la Nistru şi forţe maritime considerabile ale Angliei în Marea Mediterană”.
Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 1806 (conform altor surse: la 24 decembrie / 5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”. Abia la 3 (15) ianuarie 1807 Poarta Otomană a remis o Notă circulară misiunilor diplomatice ale Austriei, Danemarcei, Spaniei, Franţei, Marii Britanii, Olandei şi Prusiei prin care le înştiinţa că i-a declarat război Rusiei („În urma invaziei şi a violării tratatelor existente…).
După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză, care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, şi nici nu putea fi, factorul preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste (cu un efectiv de aproximativ 33 mii de oameni) în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.
Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci, doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”.
În Manifestul lui Alexandru I, din 12 (24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor, se menţionează că „această trimitere a oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre… Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri,…vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim.” Cert este faptul, că frazele declarate nu se confirmau prin acţiunile săvârşite, deoarece Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – aflate „în oblăduirea” Imperiului Semilunii – violate, cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807). Înşişi generalii ruşi consemnau că „a intra ca duşman într-o ţară aliată, fără declaraţie şi chiar fără pretext de război”, – era ceva ieşit din comun, „un cuvânt nou în ducerea războaielor”, la care „s-a adăugat aceea de a porunci să fie înşelaţi comandanţii cetăţilor turceşti, cerându-li-se numai <drept> de trecere pentru a merge în Dalmaţia.”
Guvernul de la St. Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu intenţii camuflate, dar clare – de ocupaţie, utilizând metode militare şi de dezinformare) în toamna anului 1806 contra Imperiului otoman, care se considera parte atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 1806. Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.
Rezumând cele expuse, cu privire la situaţia Principatului Moldovei la începutul secolului al XIX-lea – în ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812, vom menţiona, că cele două Principate în timpul războiului au fost permanent factori importanţi ai raporturilor internaţionale, vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state implicate. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, fiind dezastruos pentru Principate, poate fi împărţit în patru perioade (Vezi: Mischevca Vl., Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. Chişinău: Elan Poligraf, 2012, 2015, p. 40-42). În aceşti şase ani de război au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare, iar în armata ţaristă s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (iar cel de-al optulea – amiralul P.V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la generalul M.I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).
Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de operaţiuni militare – la Dunăre şi în Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. A fost un război al celor trei sultani otomani (Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 1808-1839) şi al ambiţiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.
În concluzie, constatăm că războiul ruso-turc din 1806-1812, declanşat în cadrul răbufnirii Problemei Orientale, a avut următoarele caracteristici esenţiale, fiind:
• iniţiat – de Rusia (Alexandru I), care s-a manifestat drept agresor
• instigat – de Franţa (Napoleon I Bonaparte)
• s-a apărat – Imperiul Otoman (s-au perindat trei sultani)
• s-au implicat – Marile Puteri (Franţa, Marea Britanie, Austria ş.a.)
• au intermediat – Marea Britanie (1806), Franţa (1807, 1808)
• i-au suportat consecinţele – Principatele Române (1806-1812)
• teatrul de război – de la Nistru până la Dunăre, Caucazul de Nord, Marea Neagră, Marea Mediterană, însă luptele hotărâtoare au fost date pe linia Dunării
• victimă nemijlocită a războiului – Ţara Moldovei (scindată în jumătate, pe talvegul Prutului, la 1812)
• au încercat să profite (din culise) – fanarioţii din familiile Ypsilanti (la începutul războiului) şi Moruzi (la sfârşitul războiului)
• l-au încheiat – Poarta Otomană şi Imperiul Rus (Pacea semnată la Bucureşti, 16(28).05.1812; ratificată la Istanbul şi Vilnius 11(23).06.1812; schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, 2(14).07.1812)
• a avut un impact cu durată definită – a fost anexată Moldova dintre Prut, Dunăre şi Nistru: s-a creat regiunea, apoi gubernia ţaristă Basarabia (1812-1917)
• şi un impact de lungă durată – românii moldoveni de la Est de Prut au fost ocupaţi şi rupţi de la Ţara lor; drept urmare are loc geneza Problemei basarabene (1812-1918, 1940-1941, 1944-?).
dr. Vlad Mischevca (membru în Sfatul Ţării 2)
