Nu bănuiam atunci în care parte a lumii s-ar putea afla acea Dunăre misterioasă spre care eu îi îndemnam pe melci să meargă și să bea apă tulbure. La fel nu știam unde se află acel Tecuci unde lumea mergea ca să aducă cozonaci pentru Mihai:
Und-te duci?
La Tecuci.
Ce să faci?
Cozonaci.
Cui să-i dai?
Lui Mihai.
Unde șade?
Peste drum.
Cum îl cheamă?
Nu știu cum.
Prima data am văzut Dunărea târziu, la o vârstă când miracolele nu mai existau. Am văzut-o la Orșova, dar aceasta era altă Dunăre, nu acea din copilăria mea. Dunărea din copilăria mea era infinit mai frumoasă, mai plină de taine. Această credință mi-a întărit-o mai târziu Fănuș Neagu Dunărea căruia a intrat în inima mea în noaptea epifaniilor de primăvară, călare pe o iapă vineție, apărută de după pereții unei cherhanale, venind din județul Buzău, unde se deplasase la îndemnul popii Gârlici ca să guste din firele de ovaz răsărite în palmele lui Iisus Hristos…
Iată de ce, când niște prieteni m-au invitat să mergem în Delta Dunării, am lăsat, necondiționat, totul baltă și am pornit încolo în speranța că voi descoperi, acea Dunăre, spre care îmi mânam melcii în copilărie și pe care o regăsisem mai târziu în metaforele lui Fănuș. Nu știucile, gaițele și pelicanii mă îndemnau într-acolo, ci nuferii. Nufărul a intrat în viața mea din cunoscuta poezie a lui Alecsandri, nu înțelegeam însă de ce acesta, nufărul adică, „din baltă vine, întristat, fără soție”… De ce fără soție?
Așa a fost să se întâmple dar am intrat în Delta Dunării vineri, 24 mai, 24 mai fiind data când a murit Fănuș Neagu (2011).
Am găsit în Deltă tot ce visasem în copilărie și tot ce promisese Fănuș. Am găsit și răspunsul la întrebare de ce nufărul vine la concertul din luncă întristat, fără soție. Am dat și de iapa vineție cu doi mângi, din spatele unei cherhanalele din păpuriș unde stăteau ascunși, între nuferii albi, pescarii bărboși, păziți de o măgăriță albă care asculta, plină de uimire, cum iarba și copacii se trudesc să crească spre cerul răsturnat deasupra Deltei.
Marea minune, descoperită în Deltă, a fost însă una pe care nu ași fi bănuit-o niciodată: în Deltă am descoperit România. Până la această dată eu credeam că știu ce este România. După ce am trecut cu barca printre nuferii ce se țin strâns de mână, după ce am văzut gaițele ducându-și puii în spate și morunii fugând cu Dunărea în gură, am înțeles că cine nu a fost în Delta Dunării, nu știe ce e adevărata Românie. Eu sunt un om fericit: am descoperit adevărata Românie. Îi îndemn pe toți care vor să fie fericiți: lăsați Chișinăul pe două-trei zile, porniți spre Tulcea, de acolo închiriați o pereche de lebede care o să vă ducă direct în inima Deltei, ascunsă între coloniile de nuferi albi și galbeni și vânturile ce se ascund în păpuriș ca să clocească liniștile care amețesc Delta cu stolurile lor de tăceri parfumate…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
