După ce am publicat un eseu despre a doua respiraţie a întreprinderii ce poartă cu mândrie titulatura simbolică de „Cramă a Basarabiei”, mi-a trezit curiozitatea noţiunea de strategie, cu bătaie lungă. Gama largă şi variată de strategii, de la cele militare la cele de afaceri, ţine de diversitatea vieţuirii noastre şi este indispensabilă oricărei civilizaţii, inclusiv cea a vinului.

Vinul moldovenesc poate fi găsit pe rafturile magazinelor europene

Pornind de la strategia de comunicare, pe care o cunosc un pic mai bine decât pe cea de management, afirm că nostalgia este o variantă agresivă a vremurilor trecute. Cu toate acestea, savurând recent un spumant original de Cricova, m-am simţit cuprins de un soi de nostalgie, cupajată cu dorinţa de a regăsi ceva din brutul de altădată, unicat, sau din cabernetul strategic. Asta-i povesteam economistului-şef de la Cricova, Valeriu Mihăluţă. Cantităţi enorme din vinurile noastre roşii au completat arsenalul strategic care a ameliorat consecinţele dezastruoase ale catastrofei de la Cernobîl. Păcat că uitucul de Putin nu ţine cont de aceste adevăruri istorice. Tocmai el, care şi-a sărbătorit aniversarea de 50 de ani în sălile de protocol ale Cricovei, dând preferinţă şampaniei de aici în locul celei franţuzeşti, astăzi boicotează vinurile moldoveneşti. Trebuie să fii un nostalgic al regimului roşu, ca să crezi în afirmaţiile „experţilor” ruşi în vinificaţie, la fel de aberante ca ale separatiştilor care fac ravagii în Ucraina. Drept consecinţă, vinul moldovenesc, în frunte cu cel de la Cricova, care a trecut testele Vestului, poate fi găsit pe rafturile magazinelor europene, iar în măreaţa Rusie lipseşte cu desăvârşire. Acolo curg doar râuri de votcă, în care se îneacă mai multă populaţie decât în apă. Şi dacă rusul din beţia lui se mai deşteaptă, Putin din trufia lui niciodată. Totuşi, mai încerc şi eu să transmit două mesaje, extrem de actuale. Primul, al rusului Ţiolkovski: „Singurul lucru care ar putea duce la suprimarea războaielor ar fi schimbarea psihicului omenesc. Cei care, înălţându-se de la pământ, îl vor vedea în toată frumuseţea şi fragilitatea sa, îşi vor schimba mentalitatea”. Şi al doilea este românul Emil Cioran, care a aşternut următoarele rânduri testamentare, vizând un potenţial dictator: „Setea de putere şi dominaţie i s-a încuibat prea adânc în suflet: când va stăpâni totul, nu va mai fi stăpân pe propriul sfârşit”.

S-a săturat să penduleze între Est şi Vest, între dictatură şi democraţie

Dar să revenim la strategia de dezvoltare a domeniului Cricova (cu sens mai larg decât vechea noţiune de combinatul Cricova), care încearcă, în condiţii dure de piaţă, să armonizeze obiectivele economice cu cele sociale şi culturale. Diriguitorii de aici mi-au vorbit, cu cifrele în faţă, de strategii de investiţie, de piaţă, de costuri minime… Dintre toate, cea mai originală şi mai autentică pentru această instituţie bahică mi s-a părut strategia diferenţierii. Având un produs unic, spumantul clasic, Cricova a reuşit o performanţă, care-i permite să adopte strategia diferenţierii, adică să ofere consumatorului un produs, pe care nu-l pot oferi întreprinderile concurente de pe ambele maluri ale Prutului, cerând în schimb un preţ mai mare, de premiere a unicatului zgomotos, scânteietor şi îmbătător. O fi un risc în condiţiile austere de trai, dar, vorba ceea, cine nu riscă, nu bea şampanie perfectă. Consumatorul care are satisfacţia produsului ce corespunde cerinţei sale – plăteşte. Am întâlnit la „Bila” din Piatra Neamţ cumpărători iniţiaţi, care preluau întreg lotul de şampanie, marca Cricova.

Bineînţeles, cricovenii mai deţin şi alţi factori conjuncturali, care le garantează succesul. Cu toate acestea, domeniul are nevoie de acorduri de cooperare, de programe comune şi aliaţi de încredere. Sigur că materia primă contează. Dar nu este suficient să ai un pământ bun şi struguri de calitate pentru a face un vin de excepţie. Mai e nevoie să ţii cont de actuala conjunctură, să-ţi impui propria condiţie, propriul stil. Cricova nu şi-a pătat niciodată onoarea. Dar s-a săturat să penduleze, ca un cascador, între Est şi Vest, între dictatură şi democraţie. Am înţeles că decizia luată recent este una ireversibilă. Cricova a suspendat orice export spre Rusia şi-şi îndreaptă activitatea spre coechipierul vestic, la fel de limpede, sincer şi puternic, precum sunt vinurile lor nobile. Astfel, dacă un vin bun poate să răstoarne munţii, la figurat, tot el, la propriu, poate sprijini eficient strategia de aderare a republicii la UE.

În contextul aderării, cel mai trist tablou e la periferiile Basarabiei. Satele noastre continuă să oscileze între două nostalgii disjuncte. Îi ademeneşte Europa, dar se tem de rusul imprevizibil, insolent şi violent. Astfel, în absenţa unei societăţi civile şi civilizatorii, s-a creat o stare de fapt catastrofală. După 200 de ani de bolşevizare, nu e simplu deloc pentru plugari să se confrunte cu propriul trecut. Ei preferă să piardă într-o dictatură, decât să câştige într-o democraţie.

Să nu ne ascundem după corcoduş, drama basarabeană se înfundă tot mai adânc. Mult pătimitul ţinut rămâne condamnat la ignoranţă tradiţională, nostalgie şi nesiguranţă. Oamenii de la ţară supravieţuiesc într-o atmosferă psihologică şi socială, plină de anarhie, haotică. De vină sunt canaliile, cozile de topor, care s-au adaptat la capitalism aşa cum s-au adaptat şi la comunism, nişte falşi lideri, care nu ştiu să-şi îndemne conaţionalii să coboare înăuntrul conştiinţei lor de neam. Precum nu poţi face un vin de elită cu utilaj rudimentar, la fel, nu poţi construi o lume nouă cu lideri mucegăiţi, care promovează vechiul sistem de valori. Una e să faci din struguri negri vin alb şi cu totul alta când o populaţie pestriţă şi duplicitară ca a noastră spune la alb – negru, la rău – bine, confundă stânga cu dreapta, se lasă cumpărată pe doi bani de slugoii Kremlinului. Ca să nu dau mai multe nume, mă opresc la extremistul Dodon, ajuns în vizorul lui Eugen Doga, unul din fruntaşii culturii noastre, un veritabil formator de opinie: „Nu trebuie de iubit Moldova, ca Dodon, şi de făcut ticăloşii”. Cu părere de rău, o mare parte din studenţimea noastră nu sesizează ipocrizia unei fraze, aparent nevinovate, „Moldova este patria mea”, consemnată pe toate gardurile. De care Moldovă e vorba, îi întreb pe edilii de la Cricova, care au sponsorizat această stratagemă dodoniană: doar de fragmentul dintre Nistru şi Prut sau Moldova istorică, parte a României Mari?

În timp ce Rusia pompează bani grei pentru a îngrădi drumul românilor spre români, UE alocă mii de euro pentru reconstrucţia cetăţilor Soroca, Tighina şi a celor de pe celălalt mal al Moldovei. UE şi NATO ne ajută să ne apărăm individualitatea de români basarabeni, să nu acceptăm dictatul niciunui regim străin, care pretinde că a inventat pentru noi cheia fericirii universale. Halal fericire din partea ocupanţilor, care ne-au spart în cioburi Moldova şi Bucovina istorică, ne-au furat Transnistria, dând-o de pomană separatiştilor. În coaliţie cu securitatea rusească, s-au pus la cale cele mai perverse modalităţi şi procedee de a ne intimida şi manipula recensământul, apoi alegerile din toamnă.
Soluţia, după mine, este schimbarea destinului crud şi a mentalităţii. Dacă în ultimele două decenii am ratat şansa istorică a (re)unirii, să nu irosim acest moment crucial al spargerii frontierelor dintre fraţi, al reculegerii, pentru a face bilanţul a tot ce am pierdut, ca neam românesc, şi a tot ce ne-a mai rămas de făcut. Alegerile parlamentare vor arăta cum s-au adaptat ţăranii noştri la această schimbare. Sper ca oamenii cu caracter şi bun simţ să discearnă, democratic, între lumină şi întuneric, pentru a nu mai semna pactul cu diavolul. O guvernare prorusă ar însemna cel mai cumplit dezastru pentru destinul nostru. E nevoie, ca niciodată, de implicarea fiecărui votant onest, de o tactică electorală, însoţită de o strategie înţeleaptă. La toamnă, producătorii de vin de la Cricova, bunăoară, au de gând să plaseze în locul panourilor publicitare (a se citi duplicitare), împodobite cu panglica Sfântului Gheorghe, câte o cisternă cu must natural. N-ar strica să preia această iniţiativă şi alte crame din republică.

În contextul produselor bio, îmi imaginez cât de tristă şi dramatică este pentru oenologi nostalgia multor consumatori pentru poşircile acidulate şi băuturile care produc trosnituri, gen trăscău sau holercă, pentru consumul excesiv de bere proastă, pentru vinurile din soiuri hibride. E momentul să-mi exprim mândria pentru Cricova, care n-a coborât niciodată ştacheta la nivelul băuturilor din buturugă. Discipolul său, cel care administrează domeniul mai bine de 30 de ani, Valentin Bodiu, este conştient că un euro, investit astăzi în podgoria cu soiuri nobile, va aduce profit doar peste 7-8 ani, dar o face, pentru că merită.

Astăzi, vinul de căpşunică este o insultă la adresa culturii noastre oenologice. Deşi mai întâlnesc destui agronomi depăşiţi atât în Basarabia, cât şi în România, care duc în eroare consumatorii neiniţiaţi cu fraza: „să bem, ceea ce-au băut şi strămoşii noştri!”. Adică o spălăcitură acră, astringentă, imatură, cu alcool deplasat. Trebuie să recunosc, de câte ori rugineşte frunza-n vie sau dau în pârg merele domneşti, se furişează pe poarta sufletului o nostalgie dulce după sucurile de altădată, răspândind pe cerul gurii farmecul lor spontan, neprefăcut.
Mă plimbam cu Valeriu Mihăluţă, expert în strategii economice, prin hrubele reînnoite, făcând schimb de idei, printre care s-au înscris şi strategiile mele verbale. Am reţinut ceva substanţial din dialogul nostru, pe care-l reproduc mai jos:

– Pâinea voastră, a gazetarilor, care este comunicarea, are şi ea un caracter social, creativ şi civilizator, ca şi vinul, fu de părere interlocutorul meu.

– Lipsa de comunicare, de transparenţă duce la dezastrul naţional. Nu-mi imaginez civilizaţia basarabeană, i-am răspuns, fără o sincronizare perfectă a domeniului limbii, ca hrană spirituală, cu domeniul vostru, al celor care produceţi hrana cea de toate zilele.

– Băutorii de vin sunt şi ei nişte actori sociali, iar pivniţa noastră este pentru ei ca o scenă de teatru. Aici să vezi şi să auzi dumneata retorici şi strategii de viu grai.

– Mai trist e când intervine vreun politician cu limbaj de lemn, care strică tot cheful, am adăugat eu.

După această divagaţie, am revenit la tema discuţiei, legată de modernizările întreprinse de oamenii lui Dorel Cojoc, directorul adjunct, care, aidoma unui antrenor talentat, a făcut din Cricova un jucător de top în domeniul vinificaţiei autohtone. A conduce o unitate economică e ca şi înotul, nu-l înveţi doar cu teorii. Una din strategiile, care pot aduce profit, e să dea piept cu titanii votcii şi ai berii, deşi costul producerii îi dezavantajează pe vinificatori. Asul din mânecă rămâne marketing-ul original, combinaţia echilibrată a strategiei cu planificarea în creştere, comerţul avantajos cu ţările unde corupţia este controlată şi, nu în ultimul rând, spiritul de echipă când e nevoie de înfruntat dezastrele economice inevitabile. Iată secretul cricovenilor. Ei n-au teamă de insuccese, de greşelile ascunse de mama-natură. Ei ştiu să înfrunte orice eşec cu un entuziasm, clădit pe capacităţi reale, pe capitalul uman, pe intuiţie şi curaj. „Nu există înălţimi de neatins, ci numai aripi prea scurte”, le sugerează tinerilor vinificatori, veteranul Ion Luca. Printre cei care au trecut proba de foc, începând de la muncitor, apoi stagiar, apoi inginer vinificator, se numără şi fiul său şi alţi tineri consacraţi, precum Igor Onofrei.

O marcă originală a Cricovei este turismul oenologic, care are drept scop cultivarea gustului pentru vin şi pune accentul pe arhitectura subterană, pe vechi reţete de la bunica, pe bucatele „cu suflet”, pe băuturile diversificate. Inclusiv vinul fără alcool, de ce nu? Personal, rămân un cântăreţ al băuturilor bahice, dar acum, la bătrâneţe, când mă atacă guta, aş prefera un must dulce, acelaşi „lichid viu”, dar fără alcool, care-şi păstrează caracteristicile, aroma şi buchetul vinului de provenienţă.

Am lansat rubrica „Vinul şi destinul” în ideea că orice ţinut are vinul său distinct şi destinul său. Important e să nu ni le răpească nimeni, iar noi să nu le denaturăm. Destinul poate fi realizat doar de cei care ştiu de-a cui sunt.

În loc de epilog, urez domeniului Cricova şansa de a fi arhitectul propriului destin, alături de un parteneriat strategic european. Numai aşa stegarul vinificaţiei basarabene se poate înscrie printre brandurile internaţionale, contribuind astfel la schimbarea destinului colectiv al meleagului.

Vlad Vlas