Cuvântul „hindus” provine din Persia antică şi înseamnă „indian”, iar hinduismul se referă mai curând la un mod de viaţă caracteristic întregului popor indian decât la o religie naţională, aşa cum e definită în lumea occidentală. Acest mod de viaţă are la bază credinţa deplină în textele sacre, considerate revelaţii divine. De asemenea, implică ritualuri de adorare a lui Dumnezeu conforme cu indicaţiile cuprinse în aceste scrieri.

La o privire mai atentă însă, hinduismul se manifestă atât ca un mod de viaţă pur şi sfânt, cât şi ca un sistem religios foarte strict. Totuşi, spre deosebire de alte credinţe, în care există o supunere totală în faţa unui Dumnezeu unic, personal şi transcendent, ce se revelează de-a lungul timpului şi acţionează în cadrul istoriei, hinduismul nu e condiţionat de afirmaţiile dogmatice privitoare la natura lui Dumnezeu. Structura acestei tradiţii nu se bazează pe noţiunile de existenţă sau de nonexistenţă a divinităţii şi nici pe cele de unicitate sau de multiplicitate a sa. În viziunea acestei religii oarecum „atipice”, se consideră că poţi fi un bun hindus fie că aderi la un sistem monist de credinţe, fie că aderi la unul politeist, fie chiar că îmbrăţişezi ateismul. Credincioşii hinduşi îşi numesc propria religie SANATANA DHARMA, „DHARMA cea eternă”. DHARMA este însă un cuvânt care nu poate fi tradus literalmente. Nu are o definire precisă şi chiar textele sacre atrag în mod repetat atenţia că DHARMA este în acelaşi timp subtilă şi dificil de cunoscut. De aceea, orientaliştii sunt unanim de acord că tocmai această ambivalenţă a conceptului-cheie (DHARMA) este cea care îi conferă hinduismului specificitate şi inedit.

Viaţa se supune ordinii cosmice

În scrierile sacre, DHARMA are două sensuri generale şi distincte. În primul rând, se referă la aşa-numita lege canonică a hinduşilor, definită clar şi explicată în amănunţime, într-o multitudine de nuanţe. Din această perspectivă, DHARMA nu este „dificil de cunoscut”, deoarece este menţionată, formulată şi explicată în detalii pretutindeni în giganticul corpus de texte sacre al literaturii hinduse. În conotaţia sa cea mai largă, DHARMA poate fi tradusă cel mai bine prin „religie”. În acest caz, semnifică de fapt atât lege, cât şi religie. Aceste accepţiuni definesc însă un aspect mult mai înalt şi profund: legea eternă ce guvernează existenţa tuturor fiinţelor umane şi ne-umane din Creaţie. Conceptul occidental cel mai apropiat ar fi cel de „lege naturală”.

Adevărata dificultate de interpretare a termenului DHARMA apare atunci când este luată în considerare ordinea morală. Etimologic, acesta derivă de la rădăcina DHRI, care înseamnă „a ţine, a avea, a păstra, a menţine”. Prin urmare, DHARMA este „forma” lucrurilor aşa cum sunt ele; este puterea care le menţine în această formă, şi nu în alta. Dar hinduismul realizează o extensie considerând că, aşa cum DHARMA menţine întregul univers într-o deplină concordanţă şi armonie de fază cu legea eternă (SANATANA DHARMA), menţine şi rasa umană prin legea eternă morală.

Acest aspect naşte însă o dilemă, pentru că legea există la două niveluri: pe de o parte, este scrisă în textele sacre, iar pe de altă parte, este întipărită în inima şi în conştiinţa fiecărui om. Uneori cele două ipostaze ale legii coexistă într-o deplină armonie; alteori, însă, se află în conflict, generând tensiuni uriaşe. 

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia