Publicul larg nu a ştiut până acum despre această iniţiativă a Academiei de Ştiinţe, fiind implicate doar persoanele care chiar au de a face cu edificarea acestuia. S-a respectat „bucătăria internă”, ceea ce face ca anunţarea lucrării câştigătoare să fie cu atât mai surprinzătoare, generând un şir de reacţii în spaţiul public. Iar dat fiind specificul subiectului, ne-am putea aştepta ca acesta să se inflameze în timpul apropiat, pe măsură ce avansează lucrările şi se iau decizii privind detaliile proiectului.
Având în vedere că lucrarea desemnată drept câştigătoare chiar arată bine şi se potriveşte, vorba unora dintre juraţi, cu imaginea Academiei, n-ar prea exista motive de dezbatere intensă. Ceea ce va genera, însă, adevăratele dezbateri, va fi stabilirea locului monumentului, mai ales în raport cu monumentul ostaşului sovietic „eliberator”.
În acest moment, ne putem referi la poziţionările celor patru candidaţi la preşedinţia Academiei, respectiv Gheorghe Duca, Valeriu Canţâr, Leonid Culiuc şi Valeriu Pasat.
Duca are poziţia cea mai tranşantă şi curajoasă, raportat la ceilalţi. Acesta se pronunţă pentru edificarea noului monument în faţa Academiei, respectiv pentru mutarea sovieticului într-un parc sau muzeu al comunismului. Atitudinea mi se pare corectă şi vizionară. Dacă am reuşi acest lucru, am putea să spunem şi noi că europenizarea ne-a atins şi mentalitatea. Or, nu mai există monumente ale sovieticilor intacte în ţările UE. Iar dacă mai sunt câteva, acestea sunt pictate, colorate şi stilizate în semn de împăcare cu istoria, dar şi de ironie la adresa unor dictatori sovietici astăzi ridicoli.
Canţâr, în bine cunoscutul stil centristo-socialist, duce discuţia pe tărâmul politicului, sugerându-ne că orice decizie legată de împăcarea cu istoria ar fi politică. Punctul de vedere este, fără îndoială bias-at de ceea ce se numeşte „mentalitate sovietică”, or monumentele au de a face în primul rând cu memoria colectivă, cu identitatea şi cultura unei comunităţi sau popor. Totuşi, acesta vine cu o propunere pertinentă, respectiv de a lansa dezbateri publice, prin ceea ce numeşte el „discuţii cu comunitatea”. Un asemenea pas ar fi util, chiar dacă riscant. Dar este, fără îndoială, democratic şi european.
Culiuc, parcă susţinând şi venind cu ceva în plus faţă de Canţâr, spune că n-ar fi corectă strămutarea sau distrugerea unui monument, indiferent dacă acesta a fost instalat cu forţa şi reprezintă un regim care i-a măcelărit concetăţenii (poate şi conaţionalii).
Pasat este, însă, cel care exprimă cea mai radicală poziţie. Chiar dacă este autorul unor lucrări care analizează amănunţit crimele sovietice dintre Prut şi Nistru, atitudinea consensuală şi forţat împăciuitoare pe care o exprimă nu poate duce nicăieri. Acesta se declară împotriva „războiului monumentelor”. Asta n-ar putea să însemne decât un singur lucru: las-o aşa. Iar dacă o lăsam aşa, speranţele oamenilor care înţeleg importanţa memoriei colective, impactul acesteia asupra evoluţiei societăţii în care trăiesc şi necesitatea de a lichida orice urme de schizofrenie socială, se vor nărui din nou.
Imediat după declararea independenţei, după preluarea puterii în capitală de către un primar proeuropean, iar apoi după preluarea guvernării de către nişte partide proeuropene, au fost făcuţi paşi importanţi, chiar dacă pe alocuri timizi. Direcţia, însă, trebuie păstrată şi grăbită. Altfel, ne vom pomeni că rămânem ultimii sovietici ai Europei, oameni cărora le este frică de ei înşişi, de propria lor istorie şi identitate. Iar lucrul acesta nu ne-ar ajuta deloc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
